Wednesday, November 21, 2007
Saturday, March 10, 2007
Nuntă cu general
Nuntă cu general (ispita faimei)
Stă oarecum în firea omului să-l respecte şi să-l admire pe celălalt (dacă nu de-a dreptul să-l invidieze). Mai ales cînd acesta are şi succese sau realizări care impun prin prestigiul lor social, dar cu deosebire dacă ele poartă şi însemnele vizibile cu care instituţiile le recunosc şi le recompensează. Pentru că ele sînt mai uşor de remarcat şi de multe ori rămîn singurele pe care ceilalţi le validează şi le invidiază: o uniformă, o diplomă, o decoraţie, o carte tipărită, un premiu etc.
Pare deasemenea firesc ca oricine să-şi dorească să se împărtăşească din aura gloriei celui admirat prin contactul direct cu el. Prezenţa în preajma acelei persoane, o strîngere de mînă, cuvintele sale (nu importă care) par să emane un fluid care împărtăşeşte ceva din acea stranie faimă pe care şi-o doreşte fiecare măcar prin delegaţie. Sau, cine ştie, printr-o simplă atingere, printr-un fetiş, printr-un autograf, prin amintirea strălucitoarei sale prezenţe se petrece o miraculoasă contaminare.
Cel mai adesea însă lucrurile se petrec mai curînd altcumva.
Nuntă cu general
Orice petrecere este onorată să aibă printre invitaţi şi nume prestigioase, reputate, cu faimă. O gazdă versată ştie să-şi garnisească lista şi cu persoanele notorii de rigoare. Cu atît mai mult, o nuntă, prilej de bucurie, dar şi de etalare a pretenţiilor sociale, nu se poate lipsi de prezenţa unor personalităţi care să condimenteze agreabil adunarea. Şi, dacă acestea nu fac parte firesc din cercul apropiaţilor, ele pot fi lesne racolate prin binevoitori.
Este ceea ce se întîmplă şi familiei Liubimski din schiţa lui Cehov Nuntă cu general. Familia modestă, „o adevărată familie de ruşi, patriarhală” , „oameni simpli care nu ţin la etichetă”, „oameni minunaţi, cumsecade, cu frica lui Dumnezeu”, rîvneşte totuşi la prezenţa decorativă a unei uniforme de general la masa festivă. Şi întreprinde demersurile necesare pentru a o racola.
Andriuşa Niunin, cunoscut al gazdei, face deci oficiul de a-l invita şi a-l aduce cu sine pe contraamiralul în rezervă Revunov-Karaulov, „un bătrîn mărunţel şi smochinit”, dar „în uniformă, cu pantaloni cu lampas de aur şi decoraţii”. Şi totul ar fi mers cum nu se poate mai bine dacă printre meseni nu s-ar fi aflat şi un aspirant de marină. Aducîndu-şi aminte de glorioasele vremuri alte tinereţii, poate şi puţin abţiguit de vodcă, bucurîndu-se că are cui se adresa, contramiralul a acaparat discuţia şi, cu glas de tunet, a dat ore-n şir comenzi pentru manevrele unui echipaj închipuit, adăugînd bineînţeles şi explicaţiile de rigoare pentru publicul, vezi bine, neştiutor.
Nici rugăminţile celui care l-a adus, nici cele ale gazdei nu au potolit entuziasmul nostalgic al bătrînelului, drept care, într-un final, gazda, care nu putuse rosti nici un toast sau cuvîntare, s-a aprins şi a explodat:
„- General, general, da’ nu ştiţi să vă purtaţi! Sînteţi un om bătrîn şi-ar trebui să vă fie ruşine! Nu v-am dat bani ca să bateţi cîmpii!”
Finalul e trist, mesenii află că generalul era doar contaamiral, contraamiralul că Andriuşa primise 25 de ruble ca să-l angajeze, iar familia, deja vexată, că banii şi i-a însuşit cu neruşinare chiar mijlocitorul.
Confuzia socializării prestigioase
„Este imposibil să ai o virtute fără viciul care-i corespunde” – notează Cioran în caietele sale publicate postum. Dacă acceptăm că sociabilitatea este o calitate (care aspiră-n secret să fie luată drept virtute), nu e rău să fim conştienţi şi de viciul care o însoţeşte/pîndeşte şi, într-un fel, o împlineşte şi o rotunjeşte.
Nefiind un tip sociabil prin definiţie, mi-am cultivat foarte devreme o anume însingurare în care mă regăseam, mă reculegeam (din risipirea nedorită a socialului). Am simţit totuşi multă vreme ispita irepresibilă de a avea/simţi oamenii în preajmă. Nu simţeam nevoia de a căuta grupul pentru a mă afirma, a mă impune, a-mi căuta permanent oglinda care să mă confirme. Dar din cînd în cînd simţeam nevoia unei băi calde de sociabilitate.
În prima tinereţe, aveam un prieten care ţinea un fel de casă deschisă, un loc în care totdeauna era cineva. De obicei, mai multe persoane mai totdeauna pline de verva şi animaţia tinereţii năbădăioase. Veneam acolo, mă aşezam undeva şi, mai curînd fără să fiu băgat în seamă şi fără să mă bag în vorbă, şedeam o oră, două. Şi apoi plecam remontat. Ştiam că nu sînt irecuperabil, exista un grup unde eram oricînd binevenit, nu se împiedica nimeni de mine şi eu îmi luam cumva porţia de socializare.
În grupul respectiv eram acceptat aşa cum eram, stînd decent de-o parte, nu mi se cerea nimic, cum nici eu nu aveam nici o pretenţie. Sigur, socializarea (folosesc cuvîntul aşa cum circulă acum în limbajul colocvial, i-ar trebui poate nişte ghilimele, sper să nu isc confuzii) este totdeauna mai mult de atît, dar eu găsisem acolo ceea ce aş putea numi o socializare de gradul zero. Poate şi pentru că începeam să învăţ că singurătatea îmi putea oferi o mare parte din lucrurile care îmi erau necesare şi pe care n-aveam cum să le găsesc acolo.
De obicei însă, pentru cei mai mulţi oameni socializarea înseamnă mult mai mult. Acolo li se pare că se întîmplă totul. Sau ar trebui să se întîmple. Acolo se afirmă şi se confirmă oamenii. Prin felul în care reuşesc să sporească nivelul prestaţiei grupului (sau numai îşi închipuie că o fac). Iar persoanele prestigioase care nimeresc sau sînt aduse în astfel de grupuri trebuie să-şi confirme reputaţia făcîndu-şi datoria. Trebuie deci să se integreze grupului şi totodată să-şi dovedească excelenţa nu în domeniul în care sînt cunoscuţi şi consacraţi, ci să fie „oameni de viaţă”, mai precis animatori de calitate.
One manshow
Persoanelelor „prestigioase” li se cere să dovedească. Există însă, în ce le priveşte, aşteptări excesive. Sau, mai bine zis, deplasate. Toată lumea ar vrea ca ele să strălucească cu adevărat, să fie starurile care să domine cu prestaţia lor grupul, oferind spectacolul dorit. De-aia au şi fost invitate, de-aia şi vrem să fim în preajma lor. O „vedetă” n-are voie să stea doar liniştită şi să-şi încarce bateriile fiind printre oameni. Ea trebuie musai să confirme aşteptările, trebuie să fie mereu în priză şi să susţină spectacolul, să fie briantă în orice împrejurare.
Adevărata ei valoare, dovedită cu prisosinţă în domeniul care a consacrat-o, păleşte dacă nu reuşeşte să fie şi o persoană publică, „populară”, un animator zelos care să facă faţă oriunde e prezent sau e vizibil. Mai precis, valoarea, pentru a fi ratificată de gustul public, este ajustată după calapodul, mai accesbil, al izmenelii de tip Mircea Badea. Nu avem nimic de a face (şi nici nu ne propunem şi nici nu ne pasă) cu ceea ce acea persoană a înfăptuit mai bun în branşa ei, căci ne este mult mai comod să-l degradăm dacă nu face faţă fandoselilor şi scălîmbăielilor prestaţiei have fun pe care noi o agreem.
Printr-un degradeu al degradării subtile o persoană cu faptele ei prestigioase bine delimitate este coborîtă la accepţia de vedetă şi i se pretinde să fie one manshow pentru a improviza oricînd, în decor de şuşanea, acolo unde a făcut escală caravana noastră.
Eul auctorial
„Je suis un autre.” Este una din constatările, surprinzătoare poate şi pentru el, ale lui Rimbaud. Dincolo de alte posibile interpretări, poetul îşi recunoaşte astfel schizoidia funciară. Eul său auctorial este altul decît acela civil. Cel care scrie nu este acelaşi cu celălalt care trăieşte viaţa obişnuită alături de şi laolaltă cu ceilalţi oameni.
Spargerea eului în cioburile rolurilor pe care este obligat socialmente să le joace este o caracteristică a epocii moderne. La fel ca şi sfîşierea intelectualului lucid între real şi ideal. De aceea, eforturile socio-psihologismului de a explica opera prin viaţa civilă a autorului este sortită mai totdeauna eşecului sau, şi mai grav, îndrumă cititorul pe căi aberante, făcînd din autor doar un erou banal de romanţă a reputaţiei, un borfaş oarecare sau un stindard al sfidării veleitare. Căci efectele nocive ale biografismului civil sînt vizibile în cîteva din atitudinile care se conturează în raport cu această tentativă.
Există totdeauna detractorii de serviciu care se bucură să vîneze tot ce este banal, comun, vicios în viaţa creatorului pentru a proceda la o rapidă degradare plebee a lui. Constatarea că viaţa sa nu se deosebeşte de a celorlalţi este folosită pentru a-i declara opera nulă şi mincinoasă, pentru a obţine dispensa de a nu o mai frecventa şi admira. El este un individ ca şi noi, doar un pic mai pervers. Ar vrea doar să-l credem altul. Biografia se dovedeşte doar o demascare a imposturii operei.
Cei care se ocupă însă de biografismul care celebrează pe cei deja instalaţi în panteon şi-n manuale, se dau de ceasul morţii pentru a declara drept accidente neesenţiale scăderile civile ale acestora şi procedează la retuşarea pudibondă a biografiei lor, măturînd prompt gunoiul sub covor. Villon nu a fost un ucigaş şi Verlaine n-a tras cu pistolul. Eminescu n-a fost păduchios şi nici sifilitic. Aceste lucruri trebuie negate sau ascunse, pentru a nu pîngări cumva idolii.
Veleitarii însă se bucură tocmai de picanteria biografiei civile a celor pe care şi-i aleg drept modele. Toate năravurile şi viciile lor sînt transformate în blazon al creatorului adevărat şi în stindard de luptă împotriva filistinilor. Sfidarea pe care o arborează în numele idolilor îi dispensează de a mai încerca să producă şi altceva decît gesticulaţia care-i maimuţăreşte. Ei se jertfesc astfel servil pe altarul biografiei civile a autorului.
Biografia spirituală
Iluzia socio-psihologismului rudimentar este aceea că ar mai exista „omul dintr-o bucată”. E posibil ca efortul concentrat al unor personalităţi adevărate să fie este acela de a realiza din cioburile eului un chip adevărat, credibil, de a găsi liantul forte cu care să adune mozaicul într-o întruchipare.
De obicei însă creatorul îşi concentrează eforturile în direcţia operei şi nu mai reuşeşte decît rareori să fie şi o personalitate în adevăratul sens al cuvîntului. Personalitatea accentuată, eufemismul cu care psihologia vrea să salveze pudibond situaţia, nu este însă de nici un folos celor ce, trăind în preajma acelor persoane, trebuie să le şi suporte. Viaţa şi biografia lor civilă este cel mai adesea un dezastru sau oricum ceva lipsit de interes. Iar adevărul biografic, în acest sens, este irelevant pentru a spune ceva despre operă. Aşa cum, într-un fel, nici opera nu mărturiseşte despre viaţa civilă a creatorului.
Baudelaire găseşte formula adevărată a unei biografii spirituale, singura care poate da seamă de avatarurile eului auctorial: „Nimic decît o imensitate spirituală! Biografia unui om care-şi consumă cele mai dramatice aventuri sub cupola minţii sale... Cine ar putea concepe o biografie a soarelui? E o poveste, care de la primul semn de viaţă al astrului, e plină de monotonie, de lumină şi grandoare.”
Sinceritatea scriitorului, biografia sa esenţială, deosebit de fragmentară însă, este chiar opera sa.
Ruşinea lui Cioran
Cîteva notaţii din Caietele lui Cioran, publicate postum, pot face deliciul acestei relaţii extrem de confuze a autorului cu ceilalţi. Cioran este o fire ciudată şi ciufută. Suportă destul de greu „societatea” şi are dificultăţi chiar cu cei din aceeaşi breaslă:
„După o seară petrecută cu scriitorii – se vaită el – , îţi trebuie cel puţin o săptămînă ca să-ţi revii.”
Trăieşte relativ izolat şi este surprins cînd românii îl descoperă prin anii ’70 şi dau năvală peste el, nu-i obişnuit cu celebritatea şi se comportă deplasat:
„Prînz cu români. Pileală cruntă. Am băut aproape o sticlă de vin de Bordeaux. Neputinţă de a-mi menţine controlul asupra „creierului”. Am bătut cîmpii ceasuri întregi. Ce stupid e totul!”
Nu prea ştie ce vor oamenii de la el, nu se simte în largul său şi, uşor isterizat, depăşeşte măsura, deşi îşi dă seama, dar asta îl irită şi mai tare:
„Am vorbit două ceasuri fără întrerupere, din teama de a asculta. S-o faci pe saltimbancul în situaţia mea, nefericit şi trist pînă la depravare!”
Nu are apetit pentru flecăreala celor adunaţi ca să plicitsească timpul. Nu ţine neapărat să facă faţă obligaţiilor sociale, dar un prînz sau o cină la care e invitat pentru a asezona o listă de prezenţe, este modul său jenant de a obţine unele stipendii:
„Cînd eşti sărac, ai obligaţii iar obligaţiile implică umilinţe. Pentru mine, să ies în lume este una din ele (...a devenit mai degrabă, căci a fost o vreme cînd o curiozitate stupidă mă facea să frecventez saloanele).
O cină cu mai mult de patru persoane e o corvoadă. Orice „societate”, de fapt, mai întîi mă deprimă, apoi mă înfurie.”
Este normal să îndure cu greu aceste umilinţe şi să aibă mereu o prestaţie excesivă, pe care nu şi-o doreşte, nu o poate controla şi care în cele din urmă îl mîhnesc peste măsură:
„Vorbesc pînă la istovire din cauza nervozităţii şi-i împiedic pe ceilalţi să vorbească pentru a nu fi silit să-mi plîng de milă ori să explodez.
Sînt vorbăreţ la băutură. De aici scîrba de mine însumi ce urmează libaţiilor.
Nevoie de plîns, întreaga zi, fără urmă de lacrimă.”
Socializarea? Capacitatea autorului de a fi cel care este în lume? Prezenţa sa autentică, aşa cum cei din jur l-ar dori, l-ar crede sau s-ar cuveni să fie conform reputaţiei sale?
„Aseară, la un dineu foarte agreabil, am vorbit fără încetare, am spus vrute şi nevrute. Azi-dimineaţă, la trezire, mi-am făcut reproşuri: în loc să mergi să te întîlneşti cu oameni şi să pălăvrăgeşti, ai face mai bine să reflectezi la subiectul pe care îl ai de tratat: Vidul. Vidul? Dar eram cufundat în el aseară, şi încă pînă peste cap.”
*
Sînt şi alţi autori care sînt conştienţi pe deplin de cele pe care Cioran le trăia mai tulbure pe pielea sa. Nichita ştie bine că poetul nu are a se lăuda cu viaţa sa personală şi nici cu prestaţia socială: "Poetul nu are biografie: biografia lui este de fapt propria lui operă, mai bună sau mai rea, mai măreaţă sau mai puţin măreaţă."
De aceea, el îndeamnă la decenţă pe cei care, avînd ispite nelalocul lor, au totuşi urechi de auzit:
„Dar e mai bine, dacă-mi daţi crezare,
cel mai bine ar fi să nu puneţi
niciodată mâna pe poet.
...Şi nici nu merită să puneţi mâna pe el.
Poetul e ca şi soldatul
nu are viaţă personală.”
Stă oarecum în firea omului să-l respecte şi să-l admire pe celălalt (dacă nu de-a dreptul să-l invidieze). Mai ales cînd acesta are şi succese sau realizări care impun prin prestigiul lor social, dar cu deosebire dacă ele poartă şi însemnele vizibile cu care instituţiile le recunosc şi le recompensează. Pentru că ele sînt mai uşor de remarcat şi de multe ori rămîn singurele pe care ceilalţi le validează şi le invidiază: o uniformă, o diplomă, o decoraţie, o carte tipărită, un premiu etc.
Pare deasemenea firesc ca oricine să-şi dorească să se împărtăşească din aura gloriei celui admirat prin contactul direct cu el. Prezenţa în preajma acelei persoane, o strîngere de mînă, cuvintele sale (nu importă care) par să emane un fluid care împărtăşeşte ceva din acea stranie faimă pe care şi-o doreşte fiecare măcar prin delegaţie. Sau, cine ştie, printr-o simplă atingere, printr-un fetiş, printr-un autograf, prin amintirea strălucitoarei sale prezenţe se petrece o miraculoasă contaminare.
Cel mai adesea însă lucrurile se petrec mai curînd altcumva.
Nuntă cu general
Orice petrecere este onorată să aibă printre invitaţi şi nume prestigioase, reputate, cu faimă. O gazdă versată ştie să-şi garnisească lista şi cu persoanele notorii de rigoare. Cu atît mai mult, o nuntă, prilej de bucurie, dar şi de etalare a pretenţiilor sociale, nu se poate lipsi de prezenţa unor personalităţi care să condimenteze agreabil adunarea. Şi, dacă acestea nu fac parte firesc din cercul apropiaţilor, ele pot fi lesne racolate prin binevoitori.
Este ceea ce se întîmplă şi familiei Liubimski din schiţa lui Cehov Nuntă cu general. Familia modestă, „o adevărată familie de ruşi, patriarhală” , „oameni simpli care nu ţin la etichetă”, „oameni minunaţi, cumsecade, cu frica lui Dumnezeu”, rîvneşte totuşi la prezenţa decorativă a unei uniforme de general la masa festivă. Şi întreprinde demersurile necesare pentru a o racola.
Andriuşa Niunin, cunoscut al gazdei, face deci oficiul de a-l invita şi a-l aduce cu sine pe contraamiralul în rezervă Revunov-Karaulov, „un bătrîn mărunţel şi smochinit”, dar „în uniformă, cu pantaloni cu lampas de aur şi decoraţii”. Şi totul ar fi mers cum nu se poate mai bine dacă printre meseni nu s-ar fi aflat şi un aspirant de marină. Aducîndu-şi aminte de glorioasele vremuri alte tinereţii, poate şi puţin abţiguit de vodcă, bucurîndu-se că are cui se adresa, contramiralul a acaparat discuţia şi, cu glas de tunet, a dat ore-n şir comenzi pentru manevrele unui echipaj închipuit, adăugînd bineînţeles şi explicaţiile de rigoare pentru publicul, vezi bine, neştiutor.
Nici rugăminţile celui care l-a adus, nici cele ale gazdei nu au potolit entuziasmul nostalgic al bătrînelului, drept care, într-un final, gazda, care nu putuse rosti nici un toast sau cuvîntare, s-a aprins şi a explodat:
„- General, general, da’ nu ştiţi să vă purtaţi! Sînteţi un om bătrîn şi-ar trebui să vă fie ruşine! Nu v-am dat bani ca să bateţi cîmpii!”
Finalul e trist, mesenii află că generalul era doar contaamiral, contraamiralul că Andriuşa primise 25 de ruble ca să-l angajeze, iar familia, deja vexată, că banii şi i-a însuşit cu neruşinare chiar mijlocitorul.
Confuzia socializării prestigioase
„Este imposibil să ai o virtute fără viciul care-i corespunde” – notează Cioran în caietele sale publicate postum. Dacă acceptăm că sociabilitatea este o calitate (care aspiră-n secret să fie luată drept virtute), nu e rău să fim conştienţi şi de viciul care o însoţeşte/pîndeşte şi, într-un fel, o împlineşte şi o rotunjeşte.
Nefiind un tip sociabil prin definiţie, mi-am cultivat foarte devreme o anume însingurare în care mă regăseam, mă reculegeam (din risipirea nedorită a socialului). Am simţit totuşi multă vreme ispita irepresibilă de a avea/simţi oamenii în preajmă. Nu simţeam nevoia de a căuta grupul pentru a mă afirma, a mă impune, a-mi căuta permanent oglinda care să mă confirme. Dar din cînd în cînd simţeam nevoia unei băi calde de sociabilitate.
În prima tinereţe, aveam un prieten care ţinea un fel de casă deschisă, un loc în care totdeauna era cineva. De obicei, mai multe persoane mai totdeauna pline de verva şi animaţia tinereţii năbădăioase. Veneam acolo, mă aşezam undeva şi, mai curînd fără să fiu băgat în seamă şi fără să mă bag în vorbă, şedeam o oră, două. Şi apoi plecam remontat. Ştiam că nu sînt irecuperabil, exista un grup unde eram oricînd binevenit, nu se împiedica nimeni de mine şi eu îmi luam cumva porţia de socializare.
În grupul respectiv eram acceptat aşa cum eram, stînd decent de-o parte, nu mi se cerea nimic, cum nici eu nu aveam nici o pretenţie. Sigur, socializarea (folosesc cuvîntul aşa cum circulă acum în limbajul colocvial, i-ar trebui poate nişte ghilimele, sper să nu isc confuzii) este totdeauna mai mult de atît, dar eu găsisem acolo ceea ce aş putea numi o socializare de gradul zero. Poate şi pentru că începeam să învăţ că singurătatea îmi putea oferi o mare parte din lucrurile care îmi erau necesare şi pe care n-aveam cum să le găsesc acolo.
De obicei însă, pentru cei mai mulţi oameni socializarea înseamnă mult mai mult. Acolo li se pare că se întîmplă totul. Sau ar trebui să se întîmple. Acolo se afirmă şi se confirmă oamenii. Prin felul în care reuşesc să sporească nivelul prestaţiei grupului (sau numai îşi închipuie că o fac). Iar persoanele prestigioase care nimeresc sau sînt aduse în astfel de grupuri trebuie să-şi confirme reputaţia făcîndu-şi datoria. Trebuie deci să se integreze grupului şi totodată să-şi dovedească excelenţa nu în domeniul în care sînt cunoscuţi şi consacraţi, ci să fie „oameni de viaţă”, mai precis animatori de calitate.
One manshow
Persoanelelor „prestigioase” li se cere să dovedească. Există însă, în ce le priveşte, aşteptări excesive. Sau, mai bine zis, deplasate. Toată lumea ar vrea ca ele să strălucească cu adevărat, să fie starurile care să domine cu prestaţia lor grupul, oferind spectacolul dorit. De-aia au şi fost invitate, de-aia şi vrem să fim în preajma lor. O „vedetă” n-are voie să stea doar liniştită şi să-şi încarce bateriile fiind printre oameni. Ea trebuie musai să confirme aşteptările, trebuie să fie mereu în priză şi să susţină spectacolul, să fie briantă în orice împrejurare.
Adevărata ei valoare, dovedită cu prisosinţă în domeniul care a consacrat-o, păleşte dacă nu reuşeşte să fie şi o persoană publică, „populară”, un animator zelos care să facă faţă oriunde e prezent sau e vizibil. Mai precis, valoarea, pentru a fi ratificată de gustul public, este ajustată după calapodul, mai accesbil, al izmenelii de tip Mircea Badea. Nu avem nimic de a face (şi nici nu ne propunem şi nici nu ne pasă) cu ceea ce acea persoană a înfăptuit mai bun în branşa ei, căci ne este mult mai comod să-l degradăm dacă nu face faţă fandoselilor şi scălîmbăielilor prestaţiei have fun pe care noi o agreem.
Printr-un degradeu al degradării subtile o persoană cu faptele ei prestigioase bine delimitate este coborîtă la accepţia de vedetă şi i se pretinde să fie one manshow pentru a improviza oricînd, în decor de şuşanea, acolo unde a făcut escală caravana noastră.
Eul auctorial
„Je suis un autre.” Este una din constatările, surprinzătoare poate şi pentru el, ale lui Rimbaud. Dincolo de alte posibile interpretări, poetul îşi recunoaşte astfel schizoidia funciară. Eul său auctorial este altul decît acela civil. Cel care scrie nu este acelaşi cu celălalt care trăieşte viaţa obişnuită alături de şi laolaltă cu ceilalţi oameni.
Spargerea eului în cioburile rolurilor pe care este obligat socialmente să le joace este o caracteristică a epocii moderne. La fel ca şi sfîşierea intelectualului lucid între real şi ideal. De aceea, eforturile socio-psihologismului de a explica opera prin viaţa civilă a autorului este sortită mai totdeauna eşecului sau, şi mai grav, îndrumă cititorul pe căi aberante, făcînd din autor doar un erou banal de romanţă a reputaţiei, un borfaş oarecare sau un stindard al sfidării veleitare. Căci efectele nocive ale biografismului civil sînt vizibile în cîteva din atitudinile care se conturează în raport cu această tentativă.
Există totdeauna detractorii de serviciu care se bucură să vîneze tot ce este banal, comun, vicios în viaţa creatorului pentru a proceda la o rapidă degradare plebee a lui. Constatarea că viaţa sa nu se deosebeşte de a celorlalţi este folosită pentru a-i declara opera nulă şi mincinoasă, pentru a obţine dispensa de a nu o mai frecventa şi admira. El este un individ ca şi noi, doar un pic mai pervers. Ar vrea doar să-l credem altul. Biografia se dovedeşte doar o demascare a imposturii operei.
Cei care se ocupă însă de biografismul care celebrează pe cei deja instalaţi în panteon şi-n manuale, se dau de ceasul morţii pentru a declara drept accidente neesenţiale scăderile civile ale acestora şi procedează la retuşarea pudibondă a biografiei lor, măturînd prompt gunoiul sub covor. Villon nu a fost un ucigaş şi Verlaine n-a tras cu pistolul. Eminescu n-a fost păduchios şi nici sifilitic. Aceste lucruri trebuie negate sau ascunse, pentru a nu pîngări cumva idolii.
Veleitarii însă se bucură tocmai de picanteria biografiei civile a celor pe care şi-i aleg drept modele. Toate năravurile şi viciile lor sînt transformate în blazon al creatorului adevărat şi în stindard de luptă împotriva filistinilor. Sfidarea pe care o arborează în numele idolilor îi dispensează de a mai încerca să producă şi altceva decît gesticulaţia care-i maimuţăreşte. Ei se jertfesc astfel servil pe altarul biografiei civile a autorului.
Biografia spirituală
Iluzia socio-psihologismului rudimentar este aceea că ar mai exista „omul dintr-o bucată”. E posibil ca efortul concentrat al unor personalităţi adevărate să fie este acela de a realiza din cioburile eului un chip adevărat, credibil, de a găsi liantul forte cu care să adune mozaicul într-o întruchipare.
De obicei însă creatorul îşi concentrează eforturile în direcţia operei şi nu mai reuşeşte decît rareori să fie şi o personalitate în adevăratul sens al cuvîntului. Personalitatea accentuată, eufemismul cu care psihologia vrea să salveze pudibond situaţia, nu este însă de nici un folos celor ce, trăind în preajma acelor persoane, trebuie să le şi suporte. Viaţa şi biografia lor civilă este cel mai adesea un dezastru sau oricum ceva lipsit de interes. Iar adevărul biografic, în acest sens, este irelevant pentru a spune ceva despre operă. Aşa cum, într-un fel, nici opera nu mărturiseşte despre viaţa civilă a creatorului.
Baudelaire găseşte formula adevărată a unei biografii spirituale, singura care poate da seamă de avatarurile eului auctorial: „Nimic decît o imensitate spirituală! Biografia unui om care-şi consumă cele mai dramatice aventuri sub cupola minţii sale... Cine ar putea concepe o biografie a soarelui? E o poveste, care de la primul semn de viaţă al astrului, e plină de monotonie, de lumină şi grandoare.”
Sinceritatea scriitorului, biografia sa esenţială, deosebit de fragmentară însă, este chiar opera sa.
Ruşinea lui Cioran
Cîteva notaţii din Caietele lui Cioran, publicate postum, pot face deliciul acestei relaţii extrem de confuze a autorului cu ceilalţi. Cioran este o fire ciudată şi ciufută. Suportă destul de greu „societatea” şi are dificultăţi chiar cu cei din aceeaşi breaslă:
„După o seară petrecută cu scriitorii – se vaită el – , îţi trebuie cel puţin o săptămînă ca să-ţi revii.”
Trăieşte relativ izolat şi este surprins cînd românii îl descoperă prin anii ’70 şi dau năvală peste el, nu-i obişnuit cu celebritatea şi se comportă deplasat:
„Prînz cu români. Pileală cruntă. Am băut aproape o sticlă de vin de Bordeaux. Neputinţă de a-mi menţine controlul asupra „creierului”. Am bătut cîmpii ceasuri întregi. Ce stupid e totul!”
Nu prea ştie ce vor oamenii de la el, nu se simte în largul său şi, uşor isterizat, depăşeşte măsura, deşi îşi dă seama, dar asta îl irită şi mai tare:
„Am vorbit două ceasuri fără întrerupere, din teama de a asculta. S-o faci pe saltimbancul în situaţia mea, nefericit şi trist pînă la depravare!”
Nu are apetit pentru flecăreala celor adunaţi ca să plicitsească timpul. Nu ţine neapărat să facă faţă obligaţiilor sociale, dar un prînz sau o cină la care e invitat pentru a asezona o listă de prezenţe, este modul său jenant de a obţine unele stipendii:
„Cînd eşti sărac, ai obligaţii iar obligaţiile implică umilinţe. Pentru mine, să ies în lume este una din ele (...a devenit mai degrabă, căci a fost o vreme cînd o curiozitate stupidă mă facea să frecventez saloanele).
O cină cu mai mult de patru persoane e o corvoadă. Orice „societate”, de fapt, mai întîi mă deprimă, apoi mă înfurie.”
Este normal să îndure cu greu aceste umilinţe şi să aibă mereu o prestaţie excesivă, pe care nu şi-o doreşte, nu o poate controla şi care în cele din urmă îl mîhnesc peste măsură:
„Vorbesc pînă la istovire din cauza nervozităţii şi-i împiedic pe ceilalţi să vorbească pentru a nu fi silit să-mi plîng de milă ori să explodez.
Sînt vorbăreţ la băutură. De aici scîrba de mine însumi ce urmează libaţiilor.
Nevoie de plîns, întreaga zi, fără urmă de lacrimă.”
Socializarea? Capacitatea autorului de a fi cel care este în lume? Prezenţa sa autentică, aşa cum cei din jur l-ar dori, l-ar crede sau s-ar cuveni să fie conform reputaţiei sale?
„Aseară, la un dineu foarte agreabil, am vorbit fără încetare, am spus vrute şi nevrute. Azi-dimineaţă, la trezire, mi-am făcut reproşuri: în loc să mergi să te întîlneşti cu oameni şi să pălăvrăgeşti, ai face mai bine să reflectezi la subiectul pe care îl ai de tratat: Vidul. Vidul? Dar eram cufundat în el aseară, şi încă pînă peste cap.”
*
Sînt şi alţi autori care sînt conştienţi pe deplin de cele pe care Cioran le trăia mai tulbure pe pielea sa. Nichita ştie bine că poetul nu are a se lăuda cu viaţa sa personală şi nici cu prestaţia socială: "Poetul nu are biografie: biografia lui este de fapt propria lui operă, mai bună sau mai rea, mai măreaţă sau mai puţin măreaţă."
De aceea, el îndeamnă la decenţă pe cei care, avînd ispite nelalocul lor, au totuşi urechi de auzit:
„Dar e mai bine, dacă-mi daţi crezare,
cel mai bine ar fi să nu puneţi
niciodată mâna pe poet.
...Şi nici nu merită să puneţi mâna pe el.
Poetul e ca şi soldatul
nu are viaţă personală.”
Friday, March 9, 2007
Două strategii existenţiale
În relaţiile noastre cu lumea – cu lucrurile care se întîmplă în jurul nostru, cu noi şi chiar în noi – avem mai degrabă o atitudine pasivă de spectator uşor fatalist. Asta este, totul este dat, nu putem noi alege ca ceva să fie sau să nu fie, să treacă, să dureze sau să rămînă. Lumea, ca şi fiinţa noastră sînt suverane în evoluţia lor, iar voinţa noastră e neputincioasă în a schimba cursul lucrurilor. Prea puţin conştientă de sine, această postură oscilează capricios între o delăsare resemnată şi o complacere relativ confortabilă, ambele dispuse să lase totul la voia întîmplării, cum a fost să fie.
În această stare de lasă-mă să te las, încurajînd inerţia şi deriva total necontrolată, orice intervenţie voluntaristă dă impresia unei schimbări decisive şi are impactul recenţei – aureola unei gloriole care-şi trîmbiţează singură unicitatea.
Nu aceasta pare a fi deci şi atitudinea pe care o recomandă individualismul acerb hrănit de mitologia succesului. Tot ceea ce se întîmplă devine pentru el o sumă de ocazii care nu trebuie ratate, de care trebuie să profite pentru a obţine avantaje, beneficii, cîştiguri. Dorinţa de profit imediat nu vede în lucrurile şi împrejurările acestei lumi decît eventualitatea folosirii lor impenitente pentru a-şi atinge scopurile, pentru a reuşi. Nimic nu are deci altă valoare decît aceea de a concura la realizarea intereselor sale. Singura relaţie cu lucrurile fiind aceea de asuprire, de exploatare a valenţelor favorabile dorinţei.
Lumea capătă, prin prisma acestei atitudini, aspectul unei arene în care doar viclenia şi rapacitatea sînt singurele strategii recomandate şi eficace. Ceea ce este dat este triat expeditiv pentru a fi achiziţionat după procedura superficială şi pripită a adjudecării: se licitează pentru a se obţine drepturi imprescriptibile asupra lucrurilor acestei lumi. Căci, odată adjudecate, ele pot fi folosite după pofta inimii, stoarse de vlagă şi apoi aruncate. Ca într-o acţiune cu responsabilitate limitată la propriile interese, cu deviza: după mine potopul!
Dacă în economia succesului adjudecarea poate rămîne o procedură corectă prin eficacitatea sa, instituţionalizată chiar de sistemul concurenţial, extinderea ei asupra întregului vieţii reprezintă nu doar o eroare, ci de-a dreptul o aberaţie, un păcat. O manieră realmente lipsită de delicateţe în tratarea celor ce, fiindu-ne date, merită infinit mai multă atenţie decît această expediere suficientă şi pripită.
În primul rînd, pentru că succesul nu e totul pe lumea aceasta. Sînt ale noastre, fără a ne putea dezice de ele, şi înfrîngerile, şi suferinţele, şi toate lucrurile şi împrejurările neaducătoare de frivole avantaje. Iar răspunderea noastră faţă de ceea ce ne este dat în perspectiva adjudecării, prin proceduara ei ruşinos de sumară, este una vădit lipsită de relevanţă în ce le priveşte. Căci, reducînd totul la profit, ea sărăceşte şi lumea, şi propria noastră fiinţă prin refuzul deliberat al situaţiilor şi existenţelor ce nu prezintă un folos pregnant şi imediat, prin restrîngerea paletei valenţelor vitale ale lucrurilor, prin dispreţul faţă de varietatea şi bogăţia rosturilor vieţii.
Acestei strategii rudimentar-agresive de abordare a vieţii, acestui oportunism destinal, i se opune strategia matură a asumării. Păstrînd caracterul ofensiv şi apetitul pentru îndrăzneală, ea e dispusă să trateze totul cu mai multă atenţie şi delicateţe, cu răbdare şi înţelegere, cu o responsabilitate integrală şi generoasă.
A asuma este în primul rînd o dovadă a maturizării puterii sufleteşti şi o nobilă exercitare a ei, căci a asuma un lucru înseamnă a-l lua asupra ta, pe seama ta definitiv şi fără întoarcere. De obicei tot şovăim să luăm în consideraţie cu adevărat cele ce ne sînt date, lăsîndu-le voios într-un fel de suspensie între refuzul confuz şi complacerea lălîie. Asumarea renunţă la această cochetărie infructuoasă cu accidentalul şi preschimbă curajos, printr-o infuzie de bunăvoinţă, ceea ce ne-a fost destinat într-un fel de necesitate consimţită. Provizoratul în care ne complăceam devine astfel definitiv şi viaţa irosită fără rost se schimbă în fermitatea unui destin.
Asumarea condiţiei tale (şi a celor ce ţi-au fost destinate) în datele lor autentice care oricum nu mai pot fi schimbate, ca şi a circumstanţelor ce trenează şi tind să dureze la infinit este o probă de veritabilă onestitate existenţială şi o premisă sănătoasă a bunei tale aşezări în lume. Căci toate acestea îşi dobîndesc astfel o demnitate pe care pînă atunci le-ai refuzat-o frivol şi şovăitor.
În primă instanţă este bine să-ţi asumi deci ceea ce deteşti, ceea ce te sperie şi te isterizează: sinele tău capricios şi derizoriu. Ruşinea a ceea ce totuşi eşti. Să te împaci cu ea şi să te potoleşti. Nu însă resemnîndu-te sau renunţînd, ci doar refuzînd să te mai agiţi steril şi neputincios între ipocrizie şi delir. Să o suporţi cu bărbăţie şi decenţă ca pe propria ta cruce. Cu care trebuie să trăieşti şi pe care trebuie să o duci.
Apoi, ca o probă nedezminţibilă a faptului că nu renunţi, să-ţi asumi deschiderea deopotrivă cu stigmatul vulnerabilităţii tale. Să accepţi să întîmpini firesc primejdia, să ai curajul de a fi mereu la fruntarii, hotărîndu-te ca pură fragilitate şi efemeritate, dar ca o sensibilitate indispensabilă pentru ca lumea să fie ceea ce merită să fie.
Cel mai adesea generozitatea asumării se mărturiseşte prin faptul că alegi, cooperînd fructuos cu destinul, lucrul sau întîmplarea, situaţia sau rolul pentru care ai fost din întîmplare ales, neacceptînd să te consideri doar bătut de soartă pentru că ţi s-au nimerit circumstanţe defavorabile. Important este să resimţi că totul este o provocare, o încercare căreia trebuie să-i faci faţă.
Predispoziţia spre deschidere şi spre asumare înseamnă însă şi să nu abandonezi, să nu cedezi în faţa insignifianţei, indezirabilului, lipsei de precedente prestigioase a lucrurilor care-ţi sînt date. Să nu spui defetist: ce folos, la ce bun, şi ce dacă? Să crezi că oricînd lucrurile trebuie luate şi ca semne, ca mesaje, ca exigenţe ce ţi se adresează şi să ai răbdarea de a le susţine pînă ce îşi mărturisesc tîlcul. Să admiţi că, într-un anume chip, nimic nu-ţi este dat doar degeaba şi ţine de vrednicia şi insistenţa ta să afli rostul celor ce ţi se întîmplă, să citeşti pe cît poţi toate întîmplările vieţii tale în cheie destinală.
Asumarea este deci o responsabilitate integrală, necondiţionată – şi la pagubă, şi la cîştig – o adopţiune fără rezerve cu conştiinţa unui destin de acum comun cu ceea ce ai asumat. Din momentul asumării, cel ce asumă va trăi în simbioză cu lucrul asumat, va pătimi şi compătimi împreună cu el, se va identifica cu el, va intra în slujba lui, va fi una cu el. El îi va purta de grijă şi îl va ocroti, stimulîndu-l şi sporindu-l, lăsîndu-l să-şi facă lucrarea şi ajutîndu-l să se împlinească, să-şi spovedească tîlcul şi taina şi, abia aşa, reuşind să se împărtăşească din puterile lui. Căci, purtîndu-se cu vrednicie, va deveni învrednicitul lucrului asumat.
Chiar dacă nu e o strategie de îmbogăţire a lumii, asumarea este totuşi o angajare fermă în întreprinderea de revelare şi valorizare a bogăţiei sale virtuale. Căci ea reuşeste să repună în drepturi şi în demnitatea lor toate lucrurile ce au fost amputate de dorinţă oneroasă de a le stoarce doar foloase necuvenite, ca şi pe acelea frivol neglijate, refuzate cusurgiu, tratate superficial şi fără respect. Şi, în felul acesta, le deblochează evoluţia, le eliberează pentru a-şi putea dezvălui toate valenţele şi latenţele, pentru a se împlini, fiind dispusă să le însoţească şi să le încurajeze pînă la epuizarea tuturor consecinţelor.
Thursday, March 8, 2007
test
Lumea nouă e mult mai mare.
Şi mai diversă, nebănuită.
Înaintînd tot spre vest, am dat de răsărit.
Salutări din ( Cipang ), aşa cum se vede în vest.
*
Cine vrea să afle despre
sau să participe la lansarea unui concurs de haiku
după modelul kukai poate vizita
ROMANIAN KUKAI
Saturday, March 3, 2007
Subscribe to:
Posts (Atom)
