De ce citim
Înainte de a aborda subiectul voi face un scurt ocol. Ceea ce am de gînd să spun va înşela aşteptările cititorului. El ar fi trebuit să citească în prealabil ceva cu privire la titlu, şi anume, la viclenia lui promoţională. Un titlu trebuie să fie incitant şi atractiv, să seducă cititorul, în cazul nostru, să-l îndemne să facă clic pe el.
Nu voi vorbi, deci, despre un subiect atît de generos cu amplitudinea pe care o aşteaptă cineva care şi-ar dori o abordare măcar exhaustivă (dacă nu şi profundă) a subiectului. Voi scrie un mic eseu. Nu un studiu minuţios, scris cu acribia cercetătorului. Nu un tratat savant însoţit de bibliografia integrală a subiectului.
Un eseu se scrie sub imperiul urgenţei. Vrei să spui ceva fără să fii convins că spui un lucru asigurat, n-ai timp să consulţi ce s-a scris despre, rişti, încerci să mărturiseşti ce-ţi spune intuiţia şi poate o anume împrejurare care te precipită la treabă. Eseul este doar o tentativă, mai curînd o tentaţie decît o osteneală. El nu ambiţionează să epuizeze subiectul, abia de amorsează problema. O semnalează, dar o face sau trebuie să o facă într-un mod alert, spumos, stimulativ, cu şarm.
Confuzia este evidentă atunci cînd, scriind în acest regim fast (rapid adică, dar oarecum nefast sub raportul receptării), oamenii te apostrofează că n-ai abordat subiectul la modul integral şi cu bibliografia la zi. Este ceea ce de fapt mi s-a întîmplat cu un text anterior, Funcţia ontologică a povestirii, fapt ce m-a îndemnat să fac această mică digresiune.
În comentarii făcute acolo spuneam că „nu comit eseuri teribilist-erudite, mă interesează să prind un pic din experienţa mea, folosindu-mă şi de ceea ce am citit”. Şi precizam că mă refeream la povestea vieţii spusă la urechea unui om şi nicidecum la literatură. La simpla şi uneori imperioasa nevoie de a (te) povesti. Ceea ce voi încerca şi acum.
*
De aceea veţi citi doar o abordare fatal îngustă a cititului, una care va exprima mai mult părerea mea despre felul în care eu am beneficiat de lectură. Pentru că, mărturisesc, am citit dintr-o nevoie personală, subiectivă, deşi mi-am dat seama de asta tîrziu comparînd lecturile uituce ale altora cu lectura mea care a avut efecte decisive asupra evoluţiei mele.
Am început să citesc serios într-o criză existenţială. O criză de identitate: nu mai aveam contacte semnificative cu oamenii din jur, cu familia, cu foştii prieteni, cu colegii, nu mai simţeam nevoia de ceilalţi. Mă simţeam oarecum declarat nul. Ceilalţi mă vedeau, dar li se părea că nu pot fi aşa cum sînt. Că aşa ceva nu există, că sînt o girafă văzută de un ardelean suspicios pînă la alergie ontologică. Înstrăinarea mea era şi un fel de împuţinare. Nu mai credeam în mine aşa cum crede firesc cineva care este confirmat şi legitimat de ceilalţi. Iar lor le cam stricam dispoziţia, eram ciufut. Existenţial devenisem un fel de umbră, ceva inconsistent, îndoielnic. Fără temei. Nici în afară, nici înăuntru. Nu mai trăim cu convingerea că sînt, că ştiu cine şi cum sînt.
Atunci am făcut primele lecturi autentice. Venite ca o salvare de la naufragiul existenţial. Marea mă aruncase pe un ţărm însorit şi îmbelşugat. Întîlneam în lecturile mele încuviinţarea faptului că exist cu adevărat, eram recunoscut, e adevărat, nu în lumea cea veche unde rămîneam doar un monstru indezirabil, ci într-un tărîm nou, spiritualizat. Într-o lume în care erai admis doar pentru că ai îndrăznit, uneori chiar fără să vrei, experienţe iniţiatice privilegiate. Fără acea ruptură de eul meu anterior, solidar pînă la nediferenţiere cu lumea tuturor, fără acea sfîşiere dureroasă nu aş fi ajuns la acest eu căutător şi avid de recunoaştere.
Mai tîrziu am întîlnit la Ortega y Gasset aceeaşi opinie exprimată un pic altfel şi cu alte interese. El o spune cu privire la elită şi la arta modernă. Elita simţirii este pentru el, în ziua de azi, disipată în masă şi singurul ei semn de recunoaştere este vibraţia la arta dificilă, de calitate, recunoaşterea în ea şi întru ea. Această artă îi dă de fapt posibilitatea de a-şi recunoaşte identitatea şi legitimitatea. Dar ea devine într-un fel şi o deviză, o cauză, un fel de program existenţial. Şi, desigur, un mod de solidarizare la distanţă într-o lume în care de multe ori contactele directe, faţă-n faţă între indivizii asemănători nu mai sînt posibile.
Recunoaşterea (în ceea ce citeşti) este simultan un temei şi un impuls. Iar ceea ce citeşti nu mai este doar lectură făcută în scopuri educative, instructive, culturale. Căci asta mi s-a întîmplat cînd am încercat să abordez persoane care citiseră şi ele ceea ce pentru mine fusese o lectură fundamentală: da, e adevărat, citiseră, cîndva, parcă la şcoală, la facultate, pentru vreun examen, dar nu prea-şi mai aduceau aminte bine. Fusese o lectură cu alte scopuri, interese, făcută pe fugă, fără intensitate, fără voluptate, fără pasiune. Fără impact, fără stigmat, fără a fi un semn pe drumul vieţii, fără a deveni un reper la o răscruce a destinului.
*
Am înţeles atunci că există lecturi care se împletesc cu viaţa. Că o lectură bună este o întîmplare a vieţii la fel de importantă ca una reală. Că există un fel transfuzie reciprocă între trăitul real şi, hai să-i zicem, cel fictiv. Că există lecturi care sînt viaţă. Numai despre ele poţi vorbi cu seriozitate atunci cînd te întrebi de ce citim. Celelalte sînt accidente nesemnificative ale vieţii şcolare sau profesionale. Lectură de consum.
Doar aşa am înţeles ce înseamnă memorabil: este ceea ce se întipăreşte de la sine în fiinţa ta, ceea ce îţi devine constitutiv pentru că este o întîmplare fără seamăn a vieţii tale. Nu este ceva evaluat ca important, remarcabil, vrednic de ţinut minte. Este, mult, mult mai bine spus: ceva de neuitat, o întîmplare care se insinuează fără ca tu să faci vreun efort mnemonic (sau vreo judecată estimativă) în structura fiinţei tale spirituale şi devine una cu tine. Sînt acele versuri pe care nu ai ţinut să le înveţi niciodată şi fără nici un efort le ţii minte pentru că au fost spontan, de la prima vedere de neuitat, ale tale definitiv.
Şi am priceput că nu toată lumea care citeşte beneficiază de efectul formativ al lecturii. Că acea comunicare, acel transfer delicat dintre existenţial şi lectură nu e valabil pentru oricine, oricînd, oriunde. Mai precis, că lectura trebuie să fie un prilej de renaştere spirituală sau nu e nimica. Că există lecturi de rutină, poate folositoare, şi lecturi privilegiate, destinale, sporitoare de sine.
*
Înţelegem doar ce am înţeles anterior. Nu ştiu unde, cînd, cum am citit această frază, nici cui aparţine, nici dacă aceasta e forma ei originală. De fapt, nici nu are importanţă. Important este faptul că ea este de neuitat. Pentru mine. Şi oricînd o pot reproduce într-o formă sau alta. Şi asta pentru că ea nu spune ceva ce îmi e străin, ci un lucru pe care l-am încorporat, care se găseşte în structura fiinţei şi a istoriei mele.
Prin intermediul acestei fraze vreau să fac legătura între evenimentele reale ale vieţii şi lecturi. Am observat că fără o anume întîmplare trăită, fără o anume experienţă existenţială reală nu aveam acces la un anume text. Doar acea experienţă trăită, resimţită, suferită – înţelesul ei, un fel de înţelepciune a întîmplării –, m-a ajutat mai mereu să găsesc portiţa de intrare într-un text. Înţelegeam un text pentru că deodată el se plia pe un înţeles pe care mi-l dăruise viaţa, înţelepciunea unei întîmplări. De fapt, trăitul se regăsea în ceea ce citeam dar într-un înţeles mult mai amplu, mai bine orchestrat, mai complet, cu mult mai bogat.
Citind, săltam experienţa mea precară (dar absolut necesară ca mod de acces) într-un alt orizont, o dezmărgineam, întîlneam o libertate nebănuită, făceam o experienţă nouă şi împrospătătoare. Dădeam simultan o valoare nouă şi bietei mele vieţi şi lecturii autentice. Trăitul devenea nu doar un fleac, ci o sumă de experienţe-chei pentru lecturi. Lectura o experienţă secundă, o trăire demnă însă de a fi considerată la rîndul ei întîmplare vitală, eveniment destinal. Ambele căpătau o funcţie poate mai modestă decît exaltarea falsă care le însoţea un prestigiu fanfaron, acordat de cine ştie ce reziduu ideologic, dar de departe mai întemeiată în ceea ce făceam şi îndrăzneam cu adevărat. Trăitul şi lectura deveneau experienţe gemene.
*
Ar mai fi ceva de spus despre cunoaşterea de sine. Şi anume faptul că nu te poţi cunoaşte decît ca fiinţă în devenire, care se face pe măsură ce trăieşte şi înţelege ce trăieşte. Că eşti doar o sumă de virtualităţi, o promisiune pe care trebuie să o onorezi, că ai o limită de atins. Că, nefiind nelimitat, trebuie să tinzi să sporeşti pentru a te împlini între limitele ce ţi-au fost date.
În această privinţă, lectura este dublarea fiinţei tale cu o oglindă care îţi focalizează şi totodată îţi amplifică fiinţa. Ea este un fel de conştiinţă de sine exigentă. O recunoaştere a ta ca fiinţă responsabilă de propria ei evoluţie. O confirmare într-un tărîm al aspiraţiilor ce te înzestrează cu un alt ritm al respiraţiei. Unul plin de duh.
Lectura este acel domeniu inepuizabil, insurmontabil al experienţei. Cu o vorbă, parafrazîndu-l pe Valéry care vorbea de exigenţă: trăirea este o lumină, lectura este un soare.
Nu voi vorbi, deci, despre un subiect atît de generos cu amplitudinea pe care o aşteaptă cineva care şi-ar dori o abordare măcar exhaustivă (dacă nu şi profundă) a subiectului. Voi scrie un mic eseu. Nu un studiu minuţios, scris cu acribia cercetătorului. Nu un tratat savant însoţit de bibliografia integrală a subiectului.
Un eseu se scrie sub imperiul urgenţei. Vrei să spui ceva fără să fii convins că spui un lucru asigurat, n-ai timp să consulţi ce s-a scris despre, rişti, încerci să mărturiseşti ce-ţi spune intuiţia şi poate o anume împrejurare care te precipită la treabă. Eseul este doar o tentativă, mai curînd o tentaţie decît o osteneală. El nu ambiţionează să epuizeze subiectul, abia de amorsează problema. O semnalează, dar o face sau trebuie să o facă într-un mod alert, spumos, stimulativ, cu şarm.
Confuzia este evidentă atunci cînd, scriind în acest regim fast (rapid adică, dar oarecum nefast sub raportul receptării), oamenii te apostrofează că n-ai abordat subiectul la modul integral şi cu bibliografia la zi. Este ceea ce de fapt mi s-a întîmplat cu un text anterior, Funcţia ontologică a povestirii, fapt ce m-a îndemnat să fac această mică digresiune.
În comentarii făcute acolo spuneam că „nu comit eseuri teribilist-erudite, mă interesează să prind un pic din experienţa mea, folosindu-mă şi de ceea ce am citit”. Şi precizam că mă refeream la povestea vieţii spusă la urechea unui om şi nicidecum la literatură. La simpla şi uneori imperioasa nevoie de a (te) povesti. Ceea ce voi încerca şi acum.
*
De aceea veţi citi doar o abordare fatal îngustă a cititului, una care va exprima mai mult părerea mea despre felul în care eu am beneficiat de lectură. Pentru că, mărturisesc, am citit dintr-o nevoie personală, subiectivă, deşi mi-am dat seama de asta tîrziu comparînd lecturile uituce ale altora cu lectura mea care a avut efecte decisive asupra evoluţiei mele.
Am început să citesc serios într-o criză existenţială. O criză de identitate: nu mai aveam contacte semnificative cu oamenii din jur, cu familia, cu foştii prieteni, cu colegii, nu mai simţeam nevoia de ceilalţi. Mă simţeam oarecum declarat nul. Ceilalţi mă vedeau, dar li se părea că nu pot fi aşa cum sînt. Că aşa ceva nu există, că sînt o girafă văzută de un ardelean suspicios pînă la alergie ontologică. Înstrăinarea mea era şi un fel de împuţinare. Nu mai credeam în mine aşa cum crede firesc cineva care este confirmat şi legitimat de ceilalţi. Iar lor le cam stricam dispoziţia, eram ciufut. Existenţial devenisem un fel de umbră, ceva inconsistent, îndoielnic. Fără temei. Nici în afară, nici înăuntru. Nu mai trăim cu convingerea că sînt, că ştiu cine şi cum sînt.
Atunci am făcut primele lecturi autentice. Venite ca o salvare de la naufragiul existenţial. Marea mă aruncase pe un ţărm însorit şi îmbelşugat. Întîlneam în lecturile mele încuviinţarea faptului că exist cu adevărat, eram recunoscut, e adevărat, nu în lumea cea veche unde rămîneam doar un monstru indezirabil, ci într-un tărîm nou, spiritualizat. Într-o lume în care erai admis doar pentru că ai îndrăznit, uneori chiar fără să vrei, experienţe iniţiatice privilegiate. Fără acea ruptură de eul meu anterior, solidar pînă la nediferenţiere cu lumea tuturor, fără acea sfîşiere dureroasă nu aş fi ajuns la acest eu căutător şi avid de recunoaştere.
Mai tîrziu am întîlnit la Ortega y Gasset aceeaşi opinie exprimată un pic altfel şi cu alte interese. El o spune cu privire la elită şi la arta modernă. Elita simţirii este pentru el, în ziua de azi, disipată în masă şi singurul ei semn de recunoaştere este vibraţia la arta dificilă, de calitate, recunoaşterea în ea şi întru ea. Această artă îi dă de fapt posibilitatea de a-şi recunoaşte identitatea şi legitimitatea. Dar ea devine într-un fel şi o deviză, o cauză, un fel de program existenţial. Şi, desigur, un mod de solidarizare la distanţă într-o lume în care de multe ori contactele directe, faţă-n faţă între indivizii asemănători nu mai sînt posibile.
Recunoaşterea (în ceea ce citeşti) este simultan un temei şi un impuls. Iar ceea ce citeşti nu mai este doar lectură făcută în scopuri educative, instructive, culturale. Căci asta mi s-a întîmplat cînd am încercat să abordez persoane care citiseră şi ele ceea ce pentru mine fusese o lectură fundamentală: da, e adevărat, citiseră, cîndva, parcă la şcoală, la facultate, pentru vreun examen, dar nu prea-şi mai aduceau aminte bine. Fusese o lectură cu alte scopuri, interese, făcută pe fugă, fără intensitate, fără voluptate, fără pasiune. Fără impact, fără stigmat, fără a fi un semn pe drumul vieţii, fără a deveni un reper la o răscruce a destinului.
*
Am înţeles atunci că există lecturi care se împletesc cu viaţa. Că o lectură bună este o întîmplare a vieţii la fel de importantă ca una reală. Că există un fel transfuzie reciprocă între trăitul real şi, hai să-i zicem, cel fictiv. Că există lecturi care sînt viaţă. Numai despre ele poţi vorbi cu seriozitate atunci cînd te întrebi de ce citim. Celelalte sînt accidente nesemnificative ale vieţii şcolare sau profesionale. Lectură de consum.
Doar aşa am înţeles ce înseamnă memorabil: este ceea ce se întipăreşte de la sine în fiinţa ta, ceea ce îţi devine constitutiv pentru că este o întîmplare fără seamăn a vieţii tale. Nu este ceva evaluat ca important, remarcabil, vrednic de ţinut minte. Este, mult, mult mai bine spus: ceva de neuitat, o întîmplare care se insinuează fără ca tu să faci vreun efort mnemonic (sau vreo judecată estimativă) în structura fiinţei tale spirituale şi devine una cu tine. Sînt acele versuri pe care nu ai ţinut să le înveţi niciodată şi fără nici un efort le ţii minte pentru că au fost spontan, de la prima vedere de neuitat, ale tale definitiv.
Şi am priceput că nu toată lumea care citeşte beneficiază de efectul formativ al lecturii. Că acea comunicare, acel transfer delicat dintre existenţial şi lectură nu e valabil pentru oricine, oricînd, oriunde. Mai precis, că lectura trebuie să fie un prilej de renaştere spirituală sau nu e nimica. Că există lecturi de rutină, poate folositoare, şi lecturi privilegiate, destinale, sporitoare de sine.
*
Înţelegem doar ce am înţeles anterior. Nu ştiu unde, cînd, cum am citit această frază, nici cui aparţine, nici dacă aceasta e forma ei originală. De fapt, nici nu are importanţă. Important este faptul că ea este de neuitat. Pentru mine. Şi oricînd o pot reproduce într-o formă sau alta. Şi asta pentru că ea nu spune ceva ce îmi e străin, ci un lucru pe care l-am încorporat, care se găseşte în structura fiinţei şi a istoriei mele.
Prin intermediul acestei fraze vreau să fac legătura între evenimentele reale ale vieţii şi lecturi. Am observat că fără o anume întîmplare trăită, fără o anume experienţă existenţială reală nu aveam acces la un anume text. Doar acea experienţă trăită, resimţită, suferită – înţelesul ei, un fel de înţelepciune a întîmplării –, m-a ajutat mai mereu să găsesc portiţa de intrare într-un text. Înţelegeam un text pentru că deodată el se plia pe un înţeles pe care mi-l dăruise viaţa, înţelepciunea unei întîmplări. De fapt, trăitul se regăsea în ceea ce citeam dar într-un înţeles mult mai amplu, mai bine orchestrat, mai complet, cu mult mai bogat.
Citind, săltam experienţa mea precară (dar absolut necesară ca mod de acces) într-un alt orizont, o dezmărgineam, întîlneam o libertate nebănuită, făceam o experienţă nouă şi împrospătătoare. Dădeam simultan o valoare nouă şi bietei mele vieţi şi lecturii autentice. Trăitul devenea nu doar un fleac, ci o sumă de experienţe-chei pentru lecturi. Lectura o experienţă secundă, o trăire demnă însă de a fi considerată la rîndul ei întîmplare vitală, eveniment destinal. Ambele căpătau o funcţie poate mai modestă decît exaltarea falsă care le însoţea un prestigiu fanfaron, acordat de cine ştie ce reziduu ideologic, dar de departe mai întemeiată în ceea ce făceam şi îndrăzneam cu adevărat. Trăitul şi lectura deveneau experienţe gemene.
*
Ar mai fi ceva de spus despre cunoaşterea de sine. Şi anume faptul că nu te poţi cunoaşte decît ca fiinţă în devenire, care se face pe măsură ce trăieşte şi înţelege ce trăieşte. Că eşti doar o sumă de virtualităţi, o promisiune pe care trebuie să o onorezi, că ai o limită de atins. Că, nefiind nelimitat, trebuie să tinzi să sporeşti pentru a te împlini între limitele ce ţi-au fost date.
În această privinţă, lectura este dublarea fiinţei tale cu o oglindă care îţi focalizează şi totodată îţi amplifică fiinţa. Ea este un fel de conştiinţă de sine exigentă. O recunoaştere a ta ca fiinţă responsabilă de propria ei evoluţie. O confirmare într-un tărîm al aspiraţiilor ce te înzestrează cu un alt ritm al respiraţiei. Unul plin de duh.
Lectura este acel domeniu inepuizabil, insurmontabil al experienţei. Cu o vorbă, parafrazîndu-l pe Valéry care vorbea de exigenţă: trăirea este o lumină, lectura este un soare.
