În relaţiile noastre cu lumea – cu lucrurile care se întîmplă în jurul nostru, cu noi şi chiar în noi – avem mai degrabă o atitudine pasivă de spectator uşor fatalist. Asta este, totul este dat, nu putem noi alege ca ceva să fie sau să nu fie, să treacă, să dureze sau să rămînă. Lumea, ca şi fiinţa noastră sînt suverane în evoluţia lor, iar voinţa noastră e neputincioasă în a schimba cursul lucrurilor. Prea puţin conştientă de sine, această postură oscilează capricios între o delăsare resemnată şi o complacere relativ confortabilă, ambele dispuse să lase totul la voia întîmplării, cum a fost să fie.
În această stare de lasă-mă să te las, încurajînd inerţia şi deriva total necontrolată, orice intervenţie voluntaristă dă impresia unei schimbări decisive şi are impactul recenţei – aureola unei gloriole care-şi trîmbiţează singură unicitatea.
Nu aceasta pare a fi deci şi atitudinea pe care o recomandă individualismul acerb hrănit de mitologia succesului. Tot ceea ce se întîmplă devine pentru el o sumă de ocazii care nu trebuie ratate, de care trebuie să profite pentru a obţine avantaje, beneficii, cîştiguri. Dorinţa de profit imediat nu vede în lucrurile şi împrejurările acestei lumi decît eventualitatea folosirii lor impenitente pentru a-şi atinge scopurile, pentru a reuşi. Nimic nu are deci altă valoare decît aceea de a concura la realizarea intereselor sale. Singura relaţie cu lucrurile fiind aceea de asuprire, de exploatare a valenţelor favorabile dorinţei.
Lumea capătă, prin prisma acestei atitudini, aspectul unei arene în care doar viclenia şi rapacitatea sînt singurele strategii recomandate şi eficace. Ceea ce este dat este triat expeditiv pentru a fi achiziţionat după procedura superficială şi pripită a adjudecării: se licitează pentru a se obţine drepturi imprescriptibile asupra lucrurilor acestei lumi. Căci, odată adjudecate, ele pot fi folosite după pofta inimii, stoarse de vlagă şi apoi aruncate. Ca într-o acţiune cu responsabilitate limitată la propriile interese, cu deviza: după mine potopul!
Dacă în economia succesului adjudecarea poate rămîne o procedură corectă prin eficacitatea sa, instituţionalizată chiar de sistemul concurenţial, extinderea ei asupra întregului vieţii reprezintă nu doar o eroare, ci de-a dreptul o aberaţie, un păcat. O manieră realmente lipsită de delicateţe în tratarea celor ce, fiindu-ne date, merită infinit mai multă atenţie decît această expediere suficientă şi pripită.
În primul rînd, pentru că succesul nu e totul pe lumea aceasta. Sînt ale noastre, fără a ne putea dezice de ele, şi înfrîngerile, şi suferinţele, şi toate lucrurile şi împrejurările neaducătoare de frivole avantaje. Iar răspunderea noastră faţă de ceea ce ne este dat în perspectiva adjudecării, prin proceduara ei ruşinos de sumară, este una vădit lipsită de relevanţă în ce le priveşte. Căci, reducînd totul la profit, ea sărăceşte şi lumea, şi propria noastră fiinţă prin refuzul deliberat al situaţiilor şi existenţelor ce nu prezintă un folos pregnant şi imediat, prin restrîngerea paletei valenţelor vitale ale lucrurilor, prin dispreţul faţă de varietatea şi bogăţia rosturilor vieţii.
Acestei strategii rudimentar-agresive de abordare a vieţii, acestui oportunism destinal, i se opune strategia matură a asumării. Păstrînd caracterul ofensiv şi apetitul pentru îndrăzneală, ea e dispusă să trateze totul cu mai multă atenţie şi delicateţe, cu răbdare şi înţelegere, cu o responsabilitate integrală şi generoasă.
A asuma este în primul rînd o dovadă a maturizării puterii sufleteşti şi o nobilă exercitare a ei, căci a asuma un lucru înseamnă a-l lua asupra ta, pe seama ta definitiv şi fără întoarcere. De obicei tot şovăim să luăm în consideraţie cu adevărat cele ce ne sînt date, lăsîndu-le voios într-un fel de suspensie între refuzul confuz şi complacerea lălîie. Asumarea renunţă la această cochetărie infructuoasă cu accidentalul şi preschimbă curajos, printr-o infuzie de bunăvoinţă, ceea ce ne-a fost destinat într-un fel de necesitate consimţită. Provizoratul în care ne complăceam devine astfel definitiv şi viaţa irosită fără rost se schimbă în fermitatea unui destin.
Asumarea condiţiei tale (şi a celor ce ţi-au fost destinate) în datele lor autentice care oricum nu mai pot fi schimbate, ca şi a circumstanţelor ce trenează şi tind să dureze la infinit este o probă de veritabilă onestitate existenţială şi o premisă sănătoasă a bunei tale aşezări în lume. Căci toate acestea îşi dobîndesc astfel o demnitate pe care pînă atunci le-ai refuzat-o frivol şi şovăitor.
În primă instanţă este bine să-ţi asumi deci ceea ce deteşti, ceea ce te sperie şi te isterizează: sinele tău capricios şi derizoriu. Ruşinea a ceea ce totuşi eşti. Să te împaci cu ea şi să te potoleşti. Nu însă resemnîndu-te sau renunţînd, ci doar refuzînd să te mai agiţi steril şi neputincios între ipocrizie şi delir. Să o suporţi cu bărbăţie şi decenţă ca pe propria ta cruce. Cu care trebuie să trăieşti şi pe care trebuie să o duci.
Apoi, ca o probă nedezminţibilă a faptului că nu renunţi, să-ţi asumi deschiderea deopotrivă cu stigmatul vulnerabilităţii tale. Să accepţi să întîmpini firesc primejdia, să ai curajul de a fi mereu la fruntarii, hotărîndu-te ca pură fragilitate şi efemeritate, dar ca o sensibilitate indispensabilă pentru ca lumea să fie ceea ce merită să fie.
Cel mai adesea generozitatea asumării se mărturiseşte prin faptul că alegi, cooperînd fructuos cu destinul, lucrul sau întîmplarea, situaţia sau rolul pentru care ai fost din întîmplare ales, neacceptînd să te consideri doar bătut de soartă pentru că ţi s-au nimerit circumstanţe defavorabile. Important este să resimţi că totul este o provocare, o încercare căreia trebuie să-i faci faţă.
Predispoziţia spre deschidere şi spre asumare înseamnă însă şi să nu abandonezi, să nu cedezi în faţa insignifianţei, indezirabilului, lipsei de precedente prestigioase a lucrurilor care-ţi sînt date. Să nu spui defetist: ce folos, la ce bun, şi ce dacă? Să crezi că oricînd lucrurile trebuie luate şi ca semne, ca mesaje, ca exigenţe ce ţi se adresează şi să ai răbdarea de a le susţine pînă ce îşi mărturisesc tîlcul. Să admiţi că, într-un anume chip, nimic nu-ţi este dat doar degeaba şi ţine de vrednicia şi insistenţa ta să afli rostul celor ce ţi se întîmplă, să citeşti pe cît poţi toate întîmplările vieţii tale în cheie destinală.
Asumarea este deci o responsabilitate integrală, necondiţionată – şi la pagubă, şi la cîştig – o adopţiune fără rezerve cu conştiinţa unui destin de acum comun cu ceea ce ai asumat. Din momentul asumării, cel ce asumă va trăi în simbioză cu lucrul asumat, va pătimi şi compătimi împreună cu el, se va identifica cu el, va intra în slujba lui, va fi una cu el. El îi va purta de grijă şi îl va ocroti, stimulîndu-l şi sporindu-l, lăsîndu-l să-şi facă lucrarea şi ajutîndu-l să se împlinească, să-şi spovedească tîlcul şi taina şi, abia aşa, reuşind să se împărtăşească din puterile lui. Căci, purtîndu-se cu vrednicie, va deveni învrednicitul lucrului asumat.
Chiar dacă nu e o strategie de îmbogăţire a lumii, asumarea este totuşi o angajare fermă în întreprinderea de revelare şi valorizare a bogăţiei sale virtuale. Căci ea reuşeste să repună în drepturi şi în demnitatea lor toate lucrurile ce au fost amputate de dorinţă oneroasă de a le stoarce doar foloase necuvenite, ca şi pe acelea frivol neglijate, refuzate cusurgiu, tratate superficial şi fără respect. Şi, în felul acesta, le deblochează evoluţia, le eliberează pentru a-şi putea dezvălui toate valenţele şi latenţele, pentru a se împlini, fiind dispusă să le însoţească şi să le încurajeze pînă la epuizarea tuturor consecinţelor.
No comments:
Post a Comment