HARABABURĂ

victoriţa

2011-05-11T00:52:00.000-07:00

1305098770" classid="clsid:D27CDB6E-AE6D-11cf-96B8-444553540000" width="100%" height="500">
http://v.calameo.com/2.1/cviewer.swf?bkcode=00000224608a2afcc67d3&langid=en" />

edu

2010-10-26T11:35:00.001-07:00

2010-09-20T23:51:00.001-07:00

ţurţuri

2010-09-09T07:09:00.003-07:00

ţurţuri

2010-09-09T07:09:00.001-07:00

2010-07-29T23:13:00.000-07:00

De ce citim

Înainte de a aborda subiectul voi face un scurt ocol. Ceea ce am de gînd să spun va înşela aşteptările cititorului. El ar fi trebuit să citească în prealabil ceva cu privire la titlu, şi anume, la viclenia lui promoţională. Un titlu trebuie să fie incitant şi atractiv, să seducă cititorul, în cazul nostru, să-l îndemne să facă clic pe el.

Nu voi vorbi, deci, despre un subiect atît de generos cu amplitudinea pe care o aşteaptă cineva care şi-ar dori o abordare măcar exhaustivă (dacă nu şi profundă) a subiectului. Voi scrie un mic eseu. Nu un studiu minuţios, scris cu acribia cercetătorului. Nu un tratat savant însoţit de bibliografia integrală a subiectului.

Un eseu se scrie sub imperiul urgenţei. Vrei să spui ceva fără să fii convins că spui un lucru asigurat, n-ai timp să consulţi ce s-a scris despre, rişti, încerci să mărturiseşti ce-ţi spune intuiţia şi poate o anume împrejurare care te precipită la treabă. Eseul este doar o tentativă, mai curînd o tentaţie decît o osteneală. El nu ambiţionează să epuizeze subiectul, abia de amorsează problema. O semnalează, dar o face sau trebuie să o facă într-un mod alert, spumos, stimulativ, cu şarm.

Confuzia este evidentă atunci cînd, scriind în acest regim fast (rapid adică, dar oarecum nefast sub raportul receptării), oamenii te apostrofează că n-ai abordat subiectul la modul integral şi cu bibliografia la zi. Este ceea ce de fapt mi s-a întîmplat cu un text anterior, Funcţia ontologică a povestirii, fapt ce m-a îndemnat să fac această mică digresiune.

În comentarii făcute acolo spuneam că „nu comit eseuri teribilist-erudite, mă interesează să prind un pic din experienţa mea, folosindu-mă şi de ceea ce am citit”. Şi precizam că mă refeream la povestea vieţii spusă la urechea unui om şi nicidecum la literatură. La simpla şi uneori imperioasa nevoie de a (te) povesti. Ceea ce voi încerca şi acum.

*

De aceea veţi citi doar o abordare fatal îngustă a cititului, una care va exprima mai mult părerea mea despre felul în care eu am beneficiat de lectură. Pentru că, mărturisesc, am citit dintr-o nevoie personală, subiectivă, deşi mi-am dat seama de asta tîrziu comparînd lecturile uituce ale altora cu lectura mea care a avut efecte decisive asupra evoluţiei mele.

Am început să citesc serios într-o criză existenţială. O criză de identitate: nu mai aveam contacte semnificative cu oamenii din jur, cu familia, cu foştii prieteni, cu colegii, nu mai simţeam nevoia de ceilalţi. Mă simţeam oarecum declarat nul. Ceilalţi mă vedeau, dar li se părea că nu pot fi aşa cum sînt. Că aşa ceva nu există, că sînt o girafă văzută de un ardelean suspicios pînă la alergie ontologică. Înstrăinarea mea era şi un fel de împuţinare. Nu mai credeam în mine aşa cum crede firesc cineva care este confirmat şi legitimat de ceilalţi. Iar lor le cam stricam dispoziţia, eram ciufut. Existenţial devenisem un fel de umbră, ceva inconsistent, îndoielnic. Fără temei. Nici în afară, nici înăuntru. Nu mai trăim cu convingerea că sînt, că ştiu cine şi cum sînt.

Atunci am făcut primele lecturi autentice. Venite ca o salvare de la naufragiul existenţial. Marea mă aruncase pe un ţărm însorit şi îmbelşugat. Întîlneam în lecturile mele încuviinţarea faptului că exist cu adevărat, eram recunoscut, e adevărat, nu în lumea cea veche unde rămîneam doar un monstru indezirabil, ci într-un tărîm nou, spiritualizat. Într-o lume în care erai admis doar pentru că ai îndrăznit, uneori chiar fără să vrei, experienţe iniţiatice privilegiate. Fără acea ruptură de eul meu anterior, solidar pînă la nediferenţiere cu lumea tuturor, fără acea sfîşiere dureroasă nu aş fi ajuns la acest eu căutător şi avid de recunoaştere.

Mai tîrziu am întîlnit la Ortega y Gasset aceeaşi opinie exprimată un pic altfel şi cu alte interese. El o spune cu privire la elită şi la arta modernă. Elita simţirii este pentru el, în ziua de azi, disipată în masă şi singurul ei semn de recunoaştere este vibraţia la arta dificilă, de calitate, recunoaşterea în ea şi întru ea. Această artă îi dă de fapt posibilitatea de a-şi recunoaşte identitatea şi legitimitatea. Dar ea devine într-un fel şi o deviză, o cauză, un fel de program existenţial. Şi, desigur, un mod de solidarizare la distanţă într-o lume în care de multe ori contactele directe, faţă-n faţă între indivizii asemănători nu mai sînt posibile.

Recunoaşterea (în ceea ce citeşti) este simultan un temei şi un impuls. Iar ceea ce citeşti nu mai este doar lectură făcută în scopuri educative, instructive, culturale. Căci asta mi s-a întîmplat cînd am încercat să abordez persoane care citiseră şi ele ceea ce pentru mine fusese o lectură fundamentală: da, e adevărat, citiseră, cîndva, parcă la şcoală, la facultate, pentru vreun examen, dar nu prea-şi mai aduceau aminte bine. Fusese o lectură cu alte scopuri, interese, făcută pe fugă, fără intensitate, fără voluptate, fără pasiune. Fără impact, fără stigmat, fără a fi un semn pe drumul vieţii, fără a deveni un reper la o răscruce a destinului.

*

Am înţeles atunci că există lecturi care se împletesc cu viaţa. Că o lectură bună este o întîmplare a vieţii la fel de importantă ca una reală. Că există un fel transfuzie reciprocă între trăitul real şi, hai să-i zicem, cel fictiv. Că există lecturi care sînt viaţă. Numai despre ele poţi vorbi cu seriozitate atunci cînd te întrebi de ce citim. Celelalte sînt accidente nesemnificative ale vieţii şcolare sau profesionale. Lectură de consum.

Doar aşa am înţeles ce înseamnă memorabil: este ceea ce se întipăreşte de la sine în fiinţa ta, ceea ce îţi devine constitutiv pentru că este o întîmplare fără seamăn a vieţii tale. Nu este ceva evaluat ca important, remarcabil, vrednic de ţinut minte. Este, mult, mult mai bine spus: ceva de neuitat, o întîmplare care se insinuează fără ca tu să faci vreun efort mnemonic (sau vreo judecată estimativă) în structura fiinţei tale spirituale şi devine una cu tine. Sînt acele versuri pe care nu ai ţinut să le înveţi niciodată şi fără nici un efort le ţii minte pentru că au fost spontan, de la prima vedere de neuitat, ale tale definitiv.

Şi am priceput că nu toată lumea care citeşte beneficiază de efectul formativ al lecturii. Că acea comunicare, acel transfer delicat dintre existenţial şi lectură nu e valabil pentru oricine, oricînd, oriunde. Mai precis, că lectura trebuie să fie un prilej de renaştere spirituală sau nu e nimica. Că există lecturi de rutină, poate folositoare, şi lecturi privilegiate, destinale, sporitoare de sine.

*

Înţelegem doar ce am înţeles anterior. Nu ştiu unde, cînd, cum am citit această frază, nici cui aparţine, nici dacă aceasta e forma ei originală. De fapt, nici nu are importanţă. Important este faptul că ea este de neuitat. Pentru mine. Şi oricînd o pot reproduce într-o formă sau alta. Şi asta pentru că ea nu spune ceva ce îmi e străin, ci un lucru pe care l-am încorporat, care se găseşte în structura fiinţei şi a istoriei mele.

Prin intermediul acestei fraze vreau să fac legătura între evenimentele reale ale vieţii şi lecturi. Am observat că fără o anume întîmplare trăită, fără o anume experienţă existenţială reală nu aveam acces la un anume text. Doar acea experienţă trăită, resimţită, suferită – înţelesul ei, un fel de înţelepciune a întîmplării –, m-a ajutat mai mereu să găsesc portiţa de intrare într-un text. Înţelegeam un text pentru că deodată el se plia pe un înţeles pe care mi-l dăruise viaţa, înţelepciunea unei întîmplări. De fapt, trăitul se regăsea în ceea ce citeam dar într-un înţeles mult mai amplu, mai bine orchestrat, mai complet, cu mult mai bogat.

Citind, săltam experienţa mea precară (dar absolut necesară ca mod de acces) într-un alt orizont, o dezmărgineam, întîlneam o libertate nebănuită, făceam o experienţă nouă şi împrospătătoare. Dădeam simultan o valoare nouă şi bietei mele vieţi şi lecturii autentice. Trăitul devenea nu doar un fleac, ci o sumă de experienţe-chei pentru lecturi. Lectura o experienţă secundă, o trăire demnă însă de a fi considerată la rîndul ei întîmplare vitală, eveniment destinal. Ambele căpătau o funcţie poate mai modestă decît exaltarea falsă care le însoţea un prestigiu fanfaron, acordat de cine ştie ce reziduu ideologic, dar de departe mai întemeiată în ceea ce făceam şi îndrăzneam cu adevărat. Trăitul şi lectura deveneau experienţe gemene.

*

Ar mai fi ceva de spus despre cunoaşterea de sine. Şi anume faptul că nu te poţi cunoaşte decît ca fiinţă în devenire, care se face pe măsură ce trăieşte şi înţelege ce trăieşte. Că eşti doar o sumă de virtualităţi, o promisiune pe care trebuie să o onorezi, că ai o limită de atins. Că, nefiind nelimitat, trebuie să tinzi să sporeşti pentru a te împlini între limitele ce ţi-au fost date.

În această privinţă, lectura este dublarea fiinţei tale cu o oglindă care îţi focalizează şi totodată îţi amplifică fiinţa. Ea este un fel de conştiinţă de sine exigentă. O recunoaştere a ta ca fiinţă responsabilă de propria ei evoluţie. O confirmare într-un tărîm al aspiraţiilor ce te înzestrează cu un alt ritm al respiraţiei. Unul plin de duh.

Lectura este acel domeniu inepuizabil, insurmontabil al experienţei. Cu o vorbă, parafrazîndu-l pe Valéry care vorbea de exigenţă: trăirea este o lumină, lectura este un soare.

2010-07-20T06:15:00.001-07:00

2010-07-20T06:15:00.000-07:00

georgia

2010-06-23T23:47:00.000-07:00

tabel

2010-06-22T08:04:00.000-07:00

puncte codul locul număr poem numele autorului

5 A XII 1 Gabriel IORDAN - DOROBANŢU

6 B XI 2 Cristina-Monica Moldoveanu

16 C II 3 tincuţa horonceanu bernevic

3 D XIV 4 Adina Enăchescu

8 E VIII 5 Oprica Pădeaunu

7 F IX 6 anisoara iordache

12 G VI 7 Florica Ceapoiu

0 H 8 Victoria Fătu Nalaţiu

6 I XI 9 Eugen Mircea Pricop

2 J XV 10 Eugenia Dana Pricop

7 K X 11 Mara Circiu

0 L 12 Mihaela Babusanu Amalanci

10 M VII 13 Simina

1 N XVI 14 Patricia Lidia

5 O XII 15 Petru-Ioan Gârda

4 P XII 16 Ana Ruse

1 Q XVI 17 Victoria Chiţoveanu

3 R XIV 18 G.G.G.

2 S XV 19 Ildiko Juverdeanu

1 T XVI 20 Gheorghe POSTELNICU

7 U X 21 Ioana Geier

2 V XV 22 Daniel Lăcătuş

5 W XII 23 ELENA AGIU-NEACŞU

13 X V 24 Letiţia Iubu

2 Y XV 25 Mareş Octavian

4 Z XIII 26 Irina Tudorache

2 AA XV 27 Mara Paraschiv

3 AB XIV 28 Maria Adam

4 AC XIII 29 Florin Grigoriu

5 AD XII 30 Doru Emanuel

4 AE XIII 31 Andrei Daniel

15 AF III 32 Virginia Popescu

0 AG 33 Gigi Stanciu

1 AH XVI 34 Radu KRETZUDAVA

6 AI XI 35 Mircea Teculescu

1 AJ XVI 36 RAFILA RADU

3 AK XIV 37 Monica Trif

0 AL 38 julia ralia

6 AM XI 39 Bezem Ana-Maria

17 AN I 40 Speranta Rubin

3 AO XIV 41 Bea Hurmuz (ANCA PETCU)

2 AP XV 42 Maria Tirenescu

0 AQ 43 Ardean Andrada

6 AR XI 44 Vali Iancu

5 AS XII 45 Dan Norea

0 AT 46 Cornelia Tămâian

14 AU IV 47 Florentina Loredana Dalian

4 AV XIII 48 Livia Ciupav

4 AW XIII 49 Andreea Niţescu

5 AX XII 50 Cezar -Florian Ciobîcă

2 AY XV 51 Valeria Tamas

16 AZ II 52 Sorin Toma BOC

12 BA VI 53 Otilia Felicia Les

4 BB XIII 54 Doina Bogdan Wurm

2010-04-15T09:03:00.000-07:00

We're sorry, your browser doesn't support IFrames. You can still visit this item., however.
Enlarge this document in a new window
Online Publishing from YUDU

Am ales un vers

2010-04-14T08:50:00.000-07:00

Un text scurt este totdeauna mai apt să aibă densitate poetică. Lungimea devine inevitabil prozaică precizînd şi explicitînd treptat semnificaţiile cuvintelor, aşezîndu-le în banca lor numerotată ca sens bine delimitat de dicţionar. Valoarea estetică a versurilor este însă determinată mai curînd de echivocul, vagul, jocul potenţial între mai multe înţelesuri pe care felul premeditat în care au fost plăsmuite îl permite cuvintelor polisemantice. Scurtimea formulării, părînd doar o improvizaţie, prin echivocul ei, convoacă multitudinea de sensuri ale cuvintelor, în timp ce formularea prea lungă le reduce amplitudinea semantică, amputîndu-le, cu fiecare adaos, polisemantismul.

Uneori, poetul profită abil de o omonimie. Cînd spune: „crud fabulînd, închipuirea ţi-o încerc” (Arheologie), autorul ştie bine că vrea să lase liber jocul dintre cele două înţelesuri, doar omonime, ale cuvîntului crud. Închipuirea e încercată ca o provocare, într-un mod imprecis, dar extrem de ferm şi de acut: cu o oarecare cruzime pentru a-i ispiti şi a-i dovedi prospeţimea, frăgezimea.

La fel, în versul: „port pe gură cruda aromă-a gurii tale” (Basm lîngă focul de stînă), aromă cea crudă, este una de o infinită delicateţe şi gingăşie, atît de lesne şi de iute pieritoare... şi totuşi una cumplită, de neuitat, a unei feroce, veşnic sîngerînde muşcături erotice. Amprentă inefabilă, ca „pe-un ulcior mort o urmă de gură” (Lumina de ieri), prospeţimea înfiorată a iubirii, odată instalată în suflet, devine un stigmat etern al neuitării, o reuşită care înfruntă glorios schimbarea apocaliptică a cosmosului fără să piară: „ploi de stele curgînd n-o spală” (Basm lîngă focul de stînă).

Versul: „toate îşi răspund prin linişti” (Noapte de mai) mi se pare unul care poate ilustra superlativ această potenţă a expresiei lirice, atunci cînd rămîne în liniştita ei izolare. Dacă tăcerea poate fi considerată uneori un răspuns şi verbul a tăcea un gen de ripostă verbală zero, versul amintit este departe de a se raporta la un asemenea dialog, limbut chiar în muţenia lui. „Liniştile” sînt o stare depăşind condiţia dialogării mărunte, un fel de dispoziţie cosmică potolind orice predispoziţie la flecăreală inutilă.

„Liniştile” sînt într-un fel răspunsul, unicul, acela final şi definitiv, nu mulţimea colcăitoare, rumoarea şuşotelilor fără de sfîrşit. Liniştea e de fapt starea ontologică în care se (re)găsesc topite toate răspunsurile la întrebările ce s-au pus şi se vor pune de acum încolo. Este starea în care “toate” se află pe sine, „îşi răspund” sieşi, se reîntorc în/la sinele lor împăcat miraculos, în consens cu „toate” ale firii.

“Prin linişti”, în economia poemului din care am extras versul de mai sus, ar putea sugera o mulţime de răspunsuri cu accent erotic, o grămadă de linişti mititele şi specializate, aşa cum spun, ca un contrapunct ironic, şi versurile următoare: „pitpalac îşi spune vrerea / pitpalacului din inişti”. Dar asta ar limita sugestiile lui „prin”. Căci „prin” insinuează cu precădere faptul că e vorba de un mediu, de o ambianţă a comunicării, de un fel de tehnologie (cu sau fără fir), de o modalitate (scris, sunet, imagine) sau chiar, şi poate cu atît mai mult, de un cod desăvîrşit al ei care o transferă mai curînd în orizontul cuminecării. „Toate îşi răspund prin linişti” pentru că, de fapt, se împărtăşesc din substanţa sacră a liniştilor.

Asta ne îndeamnă să nu trecem cu vederea nici potenţele, deloc de neglijat, ale lui „răspund”. A răspunde aduce aici o bogăţie de sensuri care sporesc anvergura comunicării. El face aluzie la o anume gravitate, la răspunderea comunicării, la exigenţa ei superioară, dar şi la dificultatea, la abilitatea şi surprinzătoarea ei penetranţă. Cele ce “îşi răspund prin linişti” realizează inegalabila performanţă a străbaterii unui interval greu de străpuns, cel mai adesea opac, a răzbaterii prin zidul ostil al neînţelegerii.

„Toate îşi răspund” pentru că răspunderea este uriaşă, îşi răspund lor înşile, răspunzînd tuturor şi fiecăruia în parte, pentru că resimt fiecare chemare şi îi răspund generos pe măsură. Şi este, în acelaşi timp, saturată de reciprocitate: toate chemările află răspuns şi alinare împărtăşindu-se simbolic din pacea linştilor. Şi reîntorcîndu-se în ea ca s-o îmbogăţească cu recunoştinţa lor.

Citit în contextul poemului, versul se diluează iremediabil, se integrează unui univers al nopţii intens erotizate de mai în care “toate cîntă pentru semeni”, căutîndu-şi perechea. Ultimele versuri însă salvează această închidere:

“Orice glas ascultă glas,

numai greierul prin ceas

stă de vorbă cu tăcerea.

Parcă n-are-n lume semeni,

doar în inişti cele linişti.”

2010-04-06T00:47:00.001-07:00

2010-03-18T05:35:00.000-07:00

http://www.authorstream.com/Presentation/haiku-337301-cercul-de-studii-pentru-ini-ierea-hai-haiku-iv-others-misc-ppt-powerpoint/

Iniţiere în haiku (IV)

See more presentations by haiku | Upload your own PowerPoint presentations

http://www.authorstream.com/PresentLive/haiku-337301-cercul-de-studii-pentru-ini-ierea-hai-haiku-iv-others-misc-ppt-powerpoint

2010-03-16T08:59:00.000-07:00

M-am întîlnit prima oară cu haiku-ul pe acest site. Ştiu că sînt încă persoane interesate de acest mic poem aici. Încerc de curînd să realizez o modalitate de a promova haiku-ul prin comentarea lui. Am cuplat astfel cîte un comentariu scris şi unul multimedia făcut sub forma unei prezentări power point. M-ar interesa părerile şi sugestiile voastre despre felul în care cele două modalităţi sensibilizează pe cei care se întîlnesc prima oară cu acest gen de poem.

Scînteia arzînd mocnit în iasca ironiei

Calitatea textului unui haiku este simplitatea, naturaleţea, faptul că nu ţine în niciun fel să atragă atenţia asupra lui sau să creeze o (altă) lume construită din cuvinte sofisticat articulate cu care să ne ispitească şi în care să ne atragă. Din acest punct de vedere, textul său este foarte aproape de exprimarea banală şi prozaică, de gradul zero al unei formulări fără relief ornamental sau fiorituri sforăitoare.

Din punctul de vedere al celor care gustă haiku-ul, acest stil despovărat şi despuiat de podoabe este însă, în sărăcia şi lipsa lui de strălucire, unul sobru, modest şi eficient. Căci, numai în acest fel, textul îşi îndeplineşte cu brio rolul de vehicul verbal care ne aduce la faţa locului pentru a ne pune faţă-n faţă cu o întîmplare, un eveniment, o scenă, o înscenare. Odată ajunşi în faţa imaginilor pe care le evocă textul, importantă devine activitatea exploratorie şi imaginativă în contact direct cu ele, activitate care ne dezvăluie, pe calea sensibilităţii (care nu verbalizează), sensurile poemului. Textul unui haiku este deci auster şi arid stilistic, neînsemnat şi nepretenţios, umil pînă la estompare şi uitare în spatele sugestiilor pe care le-a declanşat.

De ziua muncii –

la soare uscându-se

pielea unui cal

De ziua muncii este o menţionare uzuală, comună a momentului în care ne aflăm, la soare localizeză unde se petrece faptul că pielea unui cal se usucă. Niciunul din cuvintele de mai sus şi nici modul în care ele sînt articulate nu le face să se remarce, să iasă din registrul stilistic al vorbirii cotidiene prin care comunicăm în mod curent (şi plat) ceea ce este sau se întîmplă. Limbajul este unul de proces verbal constatativ. Neutru pînă la a da impresia absenţei oricărei implicări în ceea ce este notat.

La soare, întinsă pe pămînt sau pe un gard, pielea unui cal se usucă. Am abandonat cuvintele şi sîntem în faţa faptului, a imaginii sale evocată prin intermediul cuvintelor. O imagine mai mult sau mai puţin pitorească, deşi, acolo unde poate fi văzută în realiltate, ea este cît se poate de firească. Contemplînd pielea întinsă la soare şi amintindu-ne că este 1 mai, Ziua Muncii, nu se poate să nu simţim ironia amară a poemului.

Ce ne ajută să lăsăm în urmă si pielea uscîndu-se la soare, imaginea la care ne trimisese textul haiku-ului? Faptul că seminficaţia a trei dintre cuvinte filează, pîlpîie nesigur şi ne stimulează să căutăm şi alte posibile aluzii, să găsim şi alte legături între ele. Ziua muncii poate fi şi sărbătoarea muncii dar şi ziua de muncă obsesiv repetată. Uscarea virează pe nesimţite dinspre neutralitatea zvîntării şi a deshidratării către ariditatea vieţii şi uscăciunea sufletului. Calul cu nobelţea pierdută, a cărui înjosire ne umple de o uriaşă nostalgie şi ne face să înţelegem deturnarea nefastă a destinului nostru. Ele sînt fisurile apărute în imaginea care mima realitatea, fisuri care ne permit să scrutăm prin deschiderea lor orizontul simbolic al poemului.

De obicei, calul este resimţit ca un animal nărăvaş şi nobil. Aici însă a rămas numai relicva animalului de povară care şi-a isprăvit viaţa de trudă. Din animalul istovit, uscat, piele şi os, se odihneşte acum la soare numai pielea.

E posibil ca, pe o bancă sprijinită de gardul pe care e întinsă pielea calului, să stea la soare, şi el ostenit, doar ciolane şi piele, un truditor oarecare. Pielea lui se soreşte, simţindu-se pe moment, ca şi pielea calului, scăpată de corvoada cotidiană. Ziua Muncii e zi de sărbătoare. De mîine însă, zilele muncilor îl vor usca încet, încet aidoma pieii de cal.

Scena văzută, la fel ca textul la început, a declanşat şi ea spiritul nostru căutător. Ambiguitatea unui simplu nume, ziua muncii, luată la propriu şi la figurat, asociată cu imaginea pieii uscate, ne-a trimis pe o pistă meditativă extrem de fructuoasă. Nu ştim dacă, doar văzînd pielea pe gard, autorul a vibrat la toate aceste asocieri. E de ajuns că, aşa sărăcăcios cum sînt formulate, ele sînt suficiente pentru a ne face să resimţim, cu un efort de imaginaţie, un evantai de semnificaţii debordînd dintr-o banală piele de cal care se usucă la soare. Să resimţim că ea spune ceva important despre viaţa umană. Sau inumană.

Haiku-ul nu este expunerea discursivă pe care am făcut-o eu mai sus. Stilistic, el nu face nici afirmaţiile, şi nici comparaţiile de care m-am folosit eu. El dă cititorului numai un succint instrumentar: cremenea, amnarul şi iasca. Închipuirea lui trebuie să ştie să le mînuiască, să le ciocnească pe primele pentru a isca scînteia care să aprindă mocnit iasca ironiei.

Iniţiere în haiku (IV)

See more presentations by haiku | Upload your own PowerPoint presentations

umilitatea insurgentă

2010-03-11T09:35:00.000-08:00

Vreau să scriu ceva. Am o idee. Mai precis o stare. Aş putea să mă încrîncenez în dorinţa de a fi original. La ce bun însă? Ce mă frămîntă pe mine se ştie şi au mai spus-o şi alţii. Destui.

Am un reper. Ştiu două poezii pe care le-am ales demult. De fapt, ele m-au ales pe mine. Au fost şi sînt, pentru mine, memorabile. Le ţin minte. Nu le-am memorat intenţionat, mi s-au întipărit în suflet pentru că au fost nişte evenimente ale vieţii mele spirituale. Fac parte deci nu din repertoriul poezelelor de recitat, ci din acela al întîmplărilor care m-au marcat şi m-au format. Le-am asimilat în substanţa mea.

Sînt două poezii triste, dar, pentru că sînt scrise de Dinescu, sînt vesele. Vorbesc despre condiţia poetului, de fapt a literatului, poate şi a intelectualului. În vremuri sărace („in dürftiger Zeit”). Despre drastica modificare de statut valoric a celui ce se dedică îndeletnicirilor spirituale.

De fapt despre condiţia modestă a poetului care nu mai poate umbla cu nasul pe sus. O ştiu toţi, o ştie prea bine şi el: „nenorocirea umblă în cămaşa mea portocalie prin cartier”. Este evident un nenorocit. O să vă întrebaţi însă de ce în cămaşă portocalie. Există două motive. Unul este cel ştiut de la fiziologia aparatului ocular: portocaliul are cîmpul vizual cel mai amplu pe retină. De aceea portocaliul a şi fost ales să fie purtat de cei care trebuie să fie vizibili pe drumurile publice unde îşi exercită activitatea de întreţinere. Repară, mătură, dirijează. Sînt lucruri absolut necesare, petrecute mai degrabă într-o anume obscuritate, noaptea, cînd ceilalţi dorm liniştiţi, pentru ca traficul zilnic să se poată desfăşura cum trebuie la vedere. Al doilea este deci acela că, vrînd, nevrînd, poetul are încă o anume vizibilitate confuză – nu se ştie dacă salutară sau numai de o stridenţă deja nedorită şi oarecum periculoasă.

Sigur, o anume infatuare candid-sfidătoare se păstrează în prestaţia sa lirică şi poetul şi-o asumă atunci cînd se recunoaşte drept „mulgătorul zepelinelor retrase-n văzduz /
între cele două războaie”. Activitatea sa este evident desuetă, oarecum expirată, dar se pare că este una destul de necesară dietei zilnice. Totuşi cămaşa portocalie prea bate la ochi şi cei ce-l înjură au devenit suspicioşi şi neagă poeziei orice valoare nutritivă: „ce te-ai cocoţat / domnule / ce insinuezi / ce tot vrei cu laptele ăla de zepelin?”

Nimic nu mai contează, individul a fost luat la ochi, e prea „cocoţat” şi „fuge de realitate”, mulţimea furioasă îl huiduie şi-i cere „autorizaţia”. Şi face apel la doctor, doar poeţii, se ştie, sînt niţel scrîntiţi:

„un doctor ar fi cît se poate de binevenit
să-i bage imaginaţia-n ghips”.

Pînă la urmă poetul se resemnează, „coboară” şi se integrează, mort şi spăsit, în ospiciul în care „doctorii” le găsesc tuturor o utilitate. E nevoie şi de poeţi, dar cu virulenţa atenuată, pe post de vaccin:

„Şi iată-mă acum la dispoziţia dumnevoastră:
ieftin,
confortabil”...

Cu o ultimă tresărire de orgoliu, poetul mai adaugă însă cu un sarcasm resemnat: „nerăbdător să-mi jucaţi cămaşa portocalie la zaruri”. Evident, nu mai are nici o încredere în menirea şi rostul său.

Într-o altă poemă, situaţia e văzută şi mai trist, şi mai alienat. Poetul este redus la un rol şi mai umil, de-a dreptul neputincios în faţă degradării ontologice: „biet martor clipei cînd mimînd tangajul / tabloul îşi vomită peisajul”.

Chiar şi aici, „la Porţile Orientului”, poetul avea nu demult un alt destin:

„Miraj lejer în apele de coastă
luci ca verigheta de nevastă
în albia cu rufe, un caic,
ce-mi aminti de Nastratin un pic
şi de-acel domn pierdut în matematici
ca un tenor de vogă-ntre astmatici.”

Şi altă vocaţie. Incoruptibilă. Erau şi alte vremuri: „Ţara veghea turcită”... Eminescu şi-ndreaptă privirea spre Mircea şi spre „acel rege-al poeziei, vecinic tînăr şi ferice”, Dinescu, mai ironic, spre Barbu şi spre Nastratin trecînd fără popas pe lîngă „alba Isarlîk”. Spre asceza celui ce ignoră cetatea şi se nutreşte doar din sine:

„Sfînt trup şi hrană sieşi, Hagi rupea din el.”

Duse sînt acele vremi. Azi, poetul nu se mai avîntă în căutări pe apele învolburate ale fluviului şi se piteşte „miop şi laş în umbra geamandurii”. Azi poetul este doar un biet lăutar, scripcar de mîna-a doua, „furişat cu vulpea subţioară”. Azi toate ale lumii-s mercantile şi-s „doar îngenuncheri de grîu şi orz / geamiei transformate în siloz”.

*

N-am găsit un link la cele două poezii, aşa că le redau mai jos:

MARTOR LA PORŢILE ORIENTULUI

Miraj lejer în apele de coastă
luci ca verigheta de nevastă
în albia cu rufe, un caic,
ce-mi aminti de Nastratin un pic
şi de-acel domn pierdut în matematici
ca un tenor de vogă-ntre astmatici.

Eu furişat cu vulpea subţioară
simţii usturoiata socorţişoară
şi zahăru-mpietrit pe dulci vulcani
linşi de-amintire – însă n-aveam bani
şi nici curaj să-not prin stinsa zeamă
că mă zăreau sergenţii de la vamă.

Miop şi laş în umbra geamandurii,
ars de scursorile literaturii
înfiorat de Temă şi Motiv
uitai că turcii-nscrişi la Colectiv
şi-au preschimbat şalvarii-n salopete
şi beau la Mat „spumos” şi „carcalete”.

Şi cît rămase-n lavă din ferigă
uitai că muezinul nu mai strigă
uitai că braga zilelor de var
a interzis-o-agentul sanitar
şi-s doar îngenuncheri de grîu şi orz
geamiei transformate în siloz.

Şi-atunci scobit de plîns prin ceaţa tristă
cu sîngele nu-n vene ci-n batistă
cotii şi eu, simţindu-mă-nadins
(ce Hoge?, ce caic? ce tainic ins?)
biet martor clipei cînd mimînd tangajul
tabloul îşi vomită peisajul.

LA DISPOZIŢIA DUMNEAVOASTRĂ

nenorocirea umblă în cămaşa mea portocalie prin cartier
şi prietenii o salută distraţi
şi eu mulgătorul zepelinelor retrase-n văzduz
între cele două războaie
le răspund bălăngănind căldările deasupra mulţimii furioase
care vociferează şi m-arată cu degetul şi înjură:
„individul ăsta fuge de realitate”
„ce te-ai cocoţat domnule
ce insinuezi
ce tot vrei cu laptele ăla de zepelin?”
„un doctor ar fi cît se poate de binevenit
să-i bage imaginaţia-n ghips”
„’ţi-ai dracului”
„huo”
„ai autorizaţie?!”
Pînă la urmă a trebuit să cobor.
Mă plictisisem să fiu tînăr...
La spital cinci doctori s-au holbat la moartea mea
ca prin geam.
Unul mi-a ciocănit pieptul.
I-am spus să intre deşi de la o vreme
nu mai locuiesc în mine.
„Cu atît mai bine, a răspuns, o să te închiriem.”
Şi iată-mă acum la dispoziţia dumnevoastră:
ieftin,
confortabil,
nerăbdător să-mi jucaţi cămaşa portocalie la zaruri.

sănătoşi închipuiţi

2010-03-10T12:23:00.001-08:00

De ce scriem? – se întreabă mereu cei care o fac mai mult aflînduse-n treabă. Evident, se scrie cel mai adesea din interes, din faptul că mereu primeşti, în sensul cel mai larg posibil, o comandă: vei primi bani pe ceea ce ai scris, ai o temă pentru masterat, vrei să rupi gura tîrgului, să te ştie lumea literat, să ai reputaţie şi notorietate. Dar scrisul mai păstrează, ciudat, o aură de prestigiu aparent indestructibil, chiar dacă este de mult înrobit intereselor pragmatice.

Scriem şi aşa, spune Liiceanu într-un mic eseu intitulat Elemente de patologie a spiritului şi a culturii. Dar există şi un scris prin somaţie interioară care solicită ansamblul personalităţii autorului, “nu doar inteligenţa şi competenţa lui, ci o întreagă angajare afectivă şi emoţională”. Temele acestui scris sînt fierbinţi, „ele te urmăresc, nu te lasă în pace, îţi cer, îndurîndu-te de ele, să te înduri de tine. În sfîrşit, asemenea teme sînt teme care te formează, care te mută deci din locul în care te aflai. Străbătîndu-le, străbaţi odată cu ele devenirea ta, economia propriului tău destin.”

Acest gen de scris formativ îl numeşte Liiceanu filosofie (ar putea fi însă foarte bine şi literatură), căci în el „te angajezi pe cale înţelegerii cu toată fiinţa ta, cu ansamblul personalităţii tale.” „Temele fiebinţi – mai spune filosoful – sînt, de aceea, încărcate de primejdie. Ele te obligă la o coerenţă extrem de incomodă: între ceea ce gîndeşti, ceea ce eşti şi ceea ce faci se întinde o punte pe care trebuie mereu să o străbaţi.”

Molière a ridiculizat în Bolnavul închipuit o meteahnă destul de răspîndită, aceea a persoanelor care se cred doar bolnave de maladii pe care nu le au. Starea lor psihică însă, plină de o nelinişte continuă, de o preocupare obsedantă pentru toate fleacurile ce le apar ca grave simptome, este totuşi una care frizează boala. Căci închipuirea, ca şi la isterici, e în stare să le provoace delir şi halucinaţii.

Ne putem întreba cu îndreptăţire dacă nu există cumva şi sănătoşi închipuiţi, adică oameni care sînt profund afectaţi de anume maladii în ciuda fapului că se cred cu desăvîrşire sănătoşi. Cu o strînsă argumentare, în acelaşi eseu, Liiceanu, folosindu-se de cazul lui Socrate, încearcă să ne convingă de posibilitatea, ba chiar de realitatea acestui lucru: aşa se petrec lucrurile în doemniul spiritului.

Dacă bolile somatice sînt recunoscute datorită răului pe care îl provoacă, a inconfortului şi a suferinţei de care sînt însoţite, în cazul bolilor culturale şi spirituale confortul vieţii nu-i deloc alterat, iar boala este ingorată. Cum se ştie, prostia nu doare, dar „ea distruge pe nesimţite, alterînd substanţa spirituală a unui individ sau a unei comunităţi fără ca aceştia să ştie”.

Boala fizică determină pe pacient să meargă la medic şi să accepte diagnosticul şi tratamentul pentru a se însănătoşi. În cazul bolii spirituale, „cei care sugerează existenţa bolii jignesc; cerîndu-le să se îngrijească, ei nu fac decît să tulbure bolnavilor liniştea şi confortul bolii.”

Boala spirituală este însă şi o boală socială, nu doar indivizii sînt bolnavi, ci grupuri întregi, societatea în ansamblu. Boala se instalează cel mai adesea prin contaminare din mediul cultural, prin şcoală şi educaţie. Indivizii sînt prost formaţi, deformaţi, infirmi spiritual. Dar mentalitatea dominantă îi încurajează să se considere sănătoşi. „Sănătoşii închipuiţi, odată denunţaţi, reprezintă una din speciile cele mai agresive ale omenirii”.

De obicei, în medicina spirituală, în urma diagnosticului, medicul va fi lichidat, aşa cum a păţit-o şi Socrate. Şi asta pentru că depistarea şi denunţarea viciului este pentru pacient o ocară şi un grav inconfort, iar el ar trebui de-acum înainte să lupte împotriva tuturor achiziţiilor sale: iluzii, alibiuri, duplicităţi, mecanisme de mascare. Bagaj care îi asigura confortul, liniştea şi adevărul vieţii.

Sănătosul închipuit ţine cu dinţii de onoarea sa fragilă – sănătatea -, în credinţa că nu are a se îngriji de o maladie de care nu vrea să ştie. Şi asta pentru că o asemenea recunoaştere i-ar deştepta simţul responsabilităţii faţă de sine. El nu catadicseşte să se trezească din somnul dogmatic al sănătăţii stupid necondiţionate. Şi nu cunoaşte asumarea nobilă şi tragică a bolii ontologice, a condiţiei umane funciar şubrede şi inconsistente.

Despre această fatalitate percepută ca un destin absurd dar inexorabil, despre această boală care înnobilează fiinţa umană, spune Camus cu un patos care-l caracterizează: „Important nu e să te vindeci, ci să trăieşti cu boala”. E începutul unui manual pentru înnobilarea deznădejdii care, glorificînd „divina disponibilitate a condamnatului la moarte”, va culmina cu o declaraţie programatică: „Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit.” Un program dus pînă la capăt de cei care au curajul să-şi trăiască conştient şi fără să abdice în această unică lume şi exilul, şi împărăţia, demonstrînd fără tăgadă că „o anumită continuitate în disperare sfîrşeşte prin a zămisli bucuria”.

Eroismul care pare a ni se impune în consecinţă astăzi, ca un imperativ existenţial ce nu poate fi refuzat fără a ne periclita irevocabil autenticitatea - spuneam într-un text mai vechi - este acela de a ne asuma nu vreo presupusă splendoare a desăvîrşirii, ci condiţia şubredă şi sfîşiată - constituţia mitic semnificativă a semizeului. Şi anume, ipostaza celui menit să poarte simultan şi penibil stigmatele unei duble şi ireconciliabile eredităţi: jumătate de om, călărind fantasmatic - exilat perpetuu din patria legitimităţii - jumătate de zeu. Nimic nu ilustrează mai bine această condiţie de un ridicol patetic, de un tragicomic sublim decît încrîncenata ispită de a ne avînta mereu într-un elan iremediabil şchiopătînd, vorba poetului, c-o aripă şi-un picior, către un zbor candid închipuit dar incontestabil interzis.

Despre aceeaşi condiţie, căreia-i surprinde o şansă nesperată, Blaga se pronunţă astfel: „Boala care incită la creaţie este sănătate de ordine mai înaltă.” Şi tot el, vorbind despre chemarea creatorilor, sesizează că aceştia sînt sortiţi „să profite de legi ca de libertăţi”.

Evident, sănătosul închipuit este scutit de asemenea avataruri şi corvezi.

2010-02-20T13:46:00.001-08:00

2010-02-16T06:51:00.000-08:00

nn

2010-01-13T13:52:00.001-08:00

http://poll.fm/1gyao

2010-01-11T07:09:00.000-08:00

http://www.polldaddy.com/polls/results.php?id=2030092

vocaro

2009-11-13T22:10:00.000-08:00

mara

2009-11-07T13:21:00.001-08:00

cercul

2009-10-13T05:45:00.001-07:00

Iniţiere în haiku I

Uploaded on authorSTREAM by haiku | Upload your own presentation

omisiunea

2009-10-09T00:29:00.000-07:00

Omisiunea elocventă la lucru

Omisiunea pe care o cultivă stilul laconic este una care ţine să rezume, să concentreze, să dea o mai mare densitate şi tensiune textului, să încarce un resort şi să-i asigure o detentă explozivă. Scurtimea realizată prin eliminarea balastului purifică textul, reţinînd doar esenţa. Cu o vorbă latină: non multa sed multum.

În relaţia cu cititorul, un text lapidar este o provocare, o clipire discretă făcută cu o ochiul ca o solicitare a complicităţii iniţiaţilor, ca o declanşare a căutării unei bogăţii potenţiale.

În acest sens, putem considera haiku-ul ca o schiţă. Dar nu ca o schiţă în accepţia de plan sumar al unei lucrări care abia se cere elaborată, ca o descărnată schelărie provizorie, ci ca un gen închegat şi consistent, suficient sieşi.

Cu doar cîteva trăsături de cărbune sau tuşe de penel, autorul unui haiku trasează doar un vag contur, un spaţiu de joc pentru imaginaţia celui dispus să-şi exerseze spiritul contemplativ. Gustul celui care citeşte şi savurează un haiku este acela al unuia ce e dispus să locuiască o vreme într-un sălaş abia improvizat doar pentru bucuria poveştilor ce pot fi închipuite acolo.

Juxtapunerea celor două părţi ale poemului este modalitatea fundamental-structurală a haiku-ului de a provoca cititorul printr-o omisiune elocventă. Gramatical, avem de a face cu două sintagme care nu fac parte dintr-o altă unitate sintactică superioară. Cele două lucruri, idei, imagini pe care ele le evocă sau le sugereează sînt diferite. Important este însă să simţim în ce alt plan pot intra ele în legătură. Linioara de despărţire indică deci diferenţa ca o chemare la refacerea legăturii: ni se arată o mică prăpastie peste care, prin efortul nostru mintal şi sufletesc, trebuie să aruncăm o punte. Lipseşte deci principial şi premeditat acel discurs logic sau persuasiv stilistic cu care sîntem obişnuiţi în poezia occidentală şi care ar putea face respectiva legătură.

Printre fire verzi

un pai de anul trecut –

singur bătrânul

În cazul de faţă, observăm lesne că, inversînd ordinea versurilor şi adăugînd adverbul ca, putem obţine o propoziţie coerentă care mărturiseşte intenţia poemului:

Singur bătrînul (ca) un pai din anul trecut printre fire verzi.

Reducîndu-l un pic ca dimensiune, putem obţine un poem într-un vers cu titlul Iar primăvară:

Singur bătrînul ca un pai printre fire verzi.

Nu putem să nu observăm că, aşezînd cuvintele sub forma unei propoziţii, avem de a face cu o comparaţie. Este oare haiku-ul construit aşa doar pentru a evita, pentru a escamota figura de stil deconspirată astfel? Da şi nu. Da, pentru că în final, prozaic vorbind, asta e dezlegarea “ghicitorii” şi, la urma urmei, înţelesul fad al poemului.

Nu, pentru că poemul nu este o “ghicitoare” şi pentru că enunţul obţinut este, pentru estetica haiku-ului, prea artificial, prea cuminte, şi pierde energia structurală care caracterizează un haiku. Citit domol, vers cu vers, poemul este format din trei semne indicatoare care arată către, sugerîndu-ne să privim (în imaginaţia noastră): firele de iarbă înverzite, paiul uscat, un bătrîn. Restul, elementele posibile de legătură care să construiască enunţuri, situaţii, scenarii sînt omise deliberat tocmai pentru ca fragmentele verbale folosite să fie libere de legături sintactice şi semnatice suplimentare şi parazitare, pentru a putea căpăta funcţii evocatoare.

Există, în ordinea în care apar (sînt evocate) lucrurile şi fiinţele din poem, o gradare, o escaladare de trepte sau o adîncire a sugestiei printr-un cumul de informaţie vizual-simbolică. E primăvară, un pai rătăcit în erupţia vegetală, un bătrîn... poate şi el spectator al acestui fapt mărunt în care, brusc, îşi vede, ca o revelaţie, propria soartă. Nu cuvintele spun asta aşezîndu-se cuminţi într-un enunţ, ci scena către care ele ne îndreaptă privirea şi actorii implicaţi acolo, scenă pe care nu doar o privim, ci o contemplăm îndelung şi căreia îi resimţim, cu mintea şi sufletul contopite, palpitul.

Într-un anume fel, nu contează nici măcar dacă ne închipuim la fel scena, faptul, întîmplarea, important este că există în poem o triadă simbolică – iarbă, pai, bătrîn – care declanşează activitatea noastră meditativă şi o focalizează către un acelaşi înţeles profund, greu sau poate imposibil de numit.

În gol

2009-10-04T02:09:00.001-07:00

În gol s-arată un adaos de destin

Anecdota, după cîte mi-aduc aminte chinezească, spune că un poet fusese invitat în atelierul unui pictor. Pictorul l-a plimbat două ceasuri prin atelierul cît un hangar arătîndu-i tablourile înrămate şi agăţate pe pereţi, dar şi vrafuri, vrafuri de pînze sprijinite de ziduri. Toate erau de dimensiuni mari, cu scene complicate, dispuse în planuri succesive şi pline de personaje, şi toate lucrate cu deosebită migală şi măiestrie. La toate, pictorul a ţinut să-i precizeze ce tehnici şi ce materiale folosise, dar mai ales cîţi ani îi luase lucrul la fiecare.

În fine, întorcîndu-se în mijlocul atelierului şi dînd la o parte un cearşaf, îi arătă şi ultima lucrare aşezată pe şevalet:

- Vezi, la ăsta lucrez de cinci ani şi încă nu-i gata.

Poetul, obosit acum de cît dăduse din cap şi aprobase, de toate subterfugiile la care recursese ca nu cumva să pară nepolilticos sau neatent, răsuflă uşurat şi, cînd să se despartă, îi ceru brusc o bucată de hîrtie şi un creion. Scrise în grabă cîteva versuri şi îi dădu hîrtia maestrului:

- Poezia asta, cum ai văzut, am scris-o acum, în cîteva minute... şi-o viaţă.

Într-o poezie erotică, Prezenţă, Blaga îşi exprimă dorinţa cum nu se poate mai firească de a vedea “oriunde şi oricum” făptura celei dragi. Există totuşi un amendament, nemărturisit pe de-a-ntregul şi doar subînţeles din această ciudată dar asumată prezumţie: “chiar amăgire dacă eşti, ce cîntecul mi-l bei...”

Căci frumoasa poetului pare să fie din acea specie intangibilă care îndeamnă doar la un “jaf imposibil”. Motiv pentru care, poezia fiind fără doar şi poate şi o sublimă răz-bunare a soartei, poetul încearcă să-şi ia revanşa prin procură asupra imaginii dînsei “răsfrînte-n iezerul de munte” şi spartă brusc de zborul razant al unei rîndunele. Intenţia compensatoare este limpede exprimată în ultima strofă:

“Dacă eu nu, atuncea cel puţin
această apă să te frîngă,
această undă să te sfarme,
să te stîngă, să te stîngă.”

Cele de mai sus pot reprezenta cadrul necesar pentru a înţelege mai bine gustul pentru schiţă pe care poetul îl mărturiseşte deja din prima strofă:

“Îmi place să te văd în cuvenitul cadru.
Sub, ruginii şi roşii, frunzele de viţă:
în asfinţit, cînd lucrurile toate se desăvîrşesc,
făcînd un pas, şi încă unul, înapoi spre schiţă.”

În rama asfinţitului şi-a toamnei, poetul resimte şi mărturiseşte impenitent un gust categoric pentru schiţă, gust pe care îl şi legitimează: desăvîrşirea tuturor lucrurilor – de ce nu şi a iubitei - se face doar prin paşi repetaţi înapoi spre schiţă.

Păstrîndu-ne sau nu în climatul erotic al versurilor, putem vedea în schiţă un anume fel de esenţializare, un distilat, o reţinere succintă a trăsăturilor expresive şi, totodată, uşoara vibraţie a impreciziei care provoacă închipuirea. Desăvîrşirea pare a fi văzută nu ca o abundenţă pletorică de detalii redundante, ci ca o reducere la o structură schematică în care se păstrează doar acel minim necesar pentru ca tensiunea şi dinamismul fiinţei să nu-şi piardă palpitul. Şi să mustească de sugestii şi aluzii.

În schiţă devin pregnante lipsa, golul, la fel de sau poate mai semnificative (mai elcovenete, mai grăitoare) decît amănunţita aglomerare a detaliilor. Ne-o spune Blaga în alt poem cu titlul Arheologie:

“Crud fabulînd, închipuirea ţi-o încerc:
un sarcofag antic, vezi tu, e mult mai plin
de tîlcuri, de istorie, cînd e deşert.
În gol s-arată un adaos de destin.”

Este cum nu se poate mai limpede faptul că golul, absenţa, puţinul sînt mai incitante şi că recursul la ele este o provocare mai rodnică adresată închipuirii, o complicitate cu cel care trebuie să participe activ la receptarea tîlcurilor. Dar, mai mult încă, nu e vorba doar de o satisfacţie estetică suficientă sieşi, ci de o profundă angajare existenţială. Golul ne cere o învestire destinală, trebuie să-l suplinim oarecum cu plinul nostru sufletesc. Arheologia este prin definiţie o artă a scrutării întregului prin puţinul devenit o lupă a închipuirii.

Estetica perfecţiunii vrea să credem că opere desăvîrşite sînt doar cele care întrunesc toate calităţile posibile, dar mai ales că ele sînt rezultatele unui travaliu laborioss, scrupulos şi cu deosebire îndelungat. Opera preia astfel servil caracteristicile copleşitoare ale acelor lucruri şi lucrări care se impun de fapt şi în realitatea materială: masivitatea ciclopică, dimensiunile zdrobitor megalitice. Gigantismul şi trufia piramidelor.

Astăzi însă, nici sublimul şi nici desăvîrşirea nu mai sînt grevate unor predjudecăţi rigide. Esteticul nu mai respinge pudic florile răului, bubele sau mucegaiul. Operelor nu li se mai cere o perfecţiune închisă, completitudinea cumulardă nu mai este un criteriu legitim şi exclusivist.

În acest sens, preferinţele creatorilor se exprimă nu doar prin producţii artistice mai relaxate, ci şi oarecum programatic. Un volum intitulat Opere imperfecte este edificator în această privinţă, iar faptul că el se deschide cu un poem-lecţie dovedeşte o intenţie făţişă de a prezenta măcar o schiţă de program:

“Se ia o bucată de piatră
se ciopleste cu o daltă de sânge,
se lustruieste cu ochiul lui Homer,
se răzuieste cu raze
până cubul iese perfect.

După aceea se sărută de nenumărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
si mai ales cu gura infantei.

După aceea se ia un ciocan
si brusc se fărâmă un colt de-al cubului.

Toti, dar absolut toti zice-vor :
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colt sfărâmat!”

Lecţia despre cub, aşa se cheamă poemul, persiflează perfecţiunea ca ideal estetic, deodată cu eforturile excesive ale creatorului (tehnicile insolite preconizate sînt însă, metaforic, extrem de sugestive). Idolatrizarea perfecţiunii este confirmată de sărutările unanime, dar gestul final, iconoclast, este acela de a leza cubul. Şi de a-l aduce la acelaşi nivel cu tot ce este vulnerabil. Opera nu e nicicum perfectă, ea este doar un instrument care ne îndreaptă aspiraţiile către perfecţiune.

Într-un sonet blagian este istorisită soarta legendară a Columnei lui Memnon. Lucrurile se întîmplă invers decît în lecţia lui Nichita. “Columna, rănită cu spada de-un rege” este reparată de alt rege (nu ştim dacă vreunul dintre ei este Memnon). Intenţia celui de al doilea este aceea de a face “ca-n veci să se-aprindă, la ora ei certă, cîntarea”, darul pe care-l dobîndise piatra rănită de a cînta “atinsă de-ntîiele raze solare”. Rezultatul este dezastruos şi nu necesită comentarii:

“În clipa aceea se stinse minunea.

Căci are un suflet şi piatra inertă

cît timp ne-mplinire lăuntrică poartă.

Dar fără de-o rană făptura e moartă.”

Raportul dintre opera de artă, recunoscută ca imperfectă, şi cel care o receptează, o gustă, o savurează se schimbă într-o mentalitate lipsită de prejudecata genialităţii incontestabile. Creatorul nu mai este cel care ştie şi face totul, opera nu mai e închisă şi perfectă. Creaţia devine, în limbajul actual, o chestiune interactivă. Opera se deschide către cititor în sensul că are nevoie de cooperarea lui competentă şi laborioasă pentru a-şi mărturisi sensurile, structura, mesajul.

Cititorul resimte şi el că opera izvorîtă din mentalitatea perfecţionismului este una care îi amputează premeditat nu doar libertatea, impunîndu-se printr-o autoritate abuzivă, ci şi iniţiativa şi spiritul de explorare. Opera imperfectă, în schimb, seamănă cu viaţa, totdeauna incompletă, plutind mereu în vag şi în incertitudine. Dar cel mai mult este atras către spiritul ludic prezent în ea, spirit care îl provoacă să intre în dialog cu opera ce trebuie completată prin adaosul experienţei sale existenţiale şi estetice. Faţă-n faţă cu opera imperfectă, cititorul îşi poate valorica achiziţiile personale, devenind un partenerul pe care autorul şi-l doreşte.

sondaj

2009-09-28T01:07:00.001-07:00

rezultatelor sondajului

Ca să infirm acribia cu care mă gratulează cel care a lansat termenul de ecoliteratură, voi trece la discuţia asupra http://answers.polldaddy.com/poll/2030092/?view=results "> rezultatelor sondajului

înainte ca termenul pe care-l stabilisem (30 septembrie) să fie atins. Motivele sînt că după atingerea cifrei de 30 de votanţi, de două zile, numărul lor a rămas acelaşi, în ciuda faptului că a apărut replica ECOLITERATURA I. Se pare că ea nu a schimbat nici numărul votanţilor, nici opţiunile lor.

Scopul sondajului este acela de a constata obiectiv, măsurînd, care este credibilitatea acestui termen aici în nişa lui. Dincolo de ea, se pare că nimeni nu-şi bate capul cu el. Împricinatul consideră că răspunsurile alese de mine sînt manipulatorii. Recunosc, ele sînt ironice, dar în direcţia în care asemenea opinii s-au conturat de mult pe site. Deci vin în aşteptarea celor care le-au apreciat şi le-au votat ca atare.

Cei care iau de bun discursul domnului Corbu au putut alege un răspuns neutru - un concept literar valid -, poate uşor elogios (indispensabil taxonomiei literare, ironia nefiind pricepută). Ei au fost 6, reprezentînd 20% din votanţi. Nu ascund că eu cred că măcar jumătate din ei nu sînt atît adepţii termenului, cît partizanii patronului.

Favorabil poate fi considerat şi răspunsul cel mai recent termen al teoriei literare care va face în curînd o nebănuită carieră, al unui votant, pentru că doar unul a fost, care s-a dovedit un suporter entuziast al noii orientări literare. Procentaj 3%.

Lamura literaturii universale de pretutindeni şi de totdeauna n-a întrunit niciun vot. Prin urmare, nimeni nu crede că cea mai bună parte a literaturii universale trebuie separată pe acest criteriu de restul ei şi rebotezată. Şi implicit nu aderă la marea revoluţie literară pe care termenul era cît pe-aci să o producă.

În total, voturi pro au fost 7, procentaj 23%.

Un singur vot (3%) a primit şi o gogoriţă de speriat copiii, ceea ce arată că majoritatea votanţilor au preferat să voteze adult.

Cei care n-au vrut să escaladeze treptele umorului, în număr de 2 (7%)au ales răspunsul onest: un termen legitim al regulamentului europeic.

Cascadorii rîsului au preferat însă o găselniţă pseudoacademică, 12 voturi (40%)

În fine, avînd în vedere antecedentele ironiei europeice, 8 votanţi au ales un răspuns în ton cu veleitarismul termenului care se calchiază la perfecţie pe producţiile altor ambiţioşi surprinşi în exerciţiul funcţiunii: o descoperire literară epocală care va fi recunoscută abia peste 400 de ani odată cu poemele Menestrelei şi ale veselului rege al poeziei bîlbîxolane(mulţumirile mele, în contumacie, celui care a lansat brandul) - 8 voturi (27).

În total, voturi dimpotrivă au fost 23, procentaj 77%.

Ştiu însă că domnul Corbu este un optimist incurabil (atingînd adesea ridicolul) şi va folosi chestionarul său. Aştept cu nerăbdare rezultatele.

2009-09-23T11:01:00.001-07:00

Puteţi vota unul din răspunsurile de mai jos pînă pe 30 septembrie cînd sondajul se încheie. Votul este confidenţial, nu va şti nimeni cum veţi vota. Contorul înregistrează doar bifa voastră şi numără voturile la fiecare răspuns. Nu vă străduiţi să votaţi de mai multe ori, nu permite softul.

Ce reprezintă pentru dv. ecoliteratura?(surveys)

Adevărul literar - Cartea junglei

2009-09-21T01:36:00.000-07:00

Cum se poate împăca pudibonderia cu vulgaritatea? Nimic mai simplu. Abuzezi de o găselniţă ieftină cu un nume emfatic şi sonorităţi academice, ecoliteratura şi abureşti pe cei şi-aşa ameţiţi de ideologia populistă a corectitudinii politice că promovezi o orientare literară nemaiîntîlnită pe Europeea.

Laşi oamenii să creadă că, dacă vor ocoli cîteva cuvinte obscene, licenţioase (mai limpede: care denumesc organele şi actele sexuale şi excreţiile anale şi urinare) sînt la porţile literaturii şi au dreptul la opinie şi la libertatea de exprimare lipsită de orice fel de cenzură. Că orice producţie scrisă aspiră la a fi o creaţie, fiind fără doar şi poate expresia gîndurilor, opiniilor, credinţelor unei fiinţe umane. Care trebuie musai să se exprime şi să nu-şi ascundă în niciun fel suficienţa (ca şi alte năravuri şi tare). Ecoliteratura este un panaceu: te vindecă de orice reticenţă. Arată cine eşti! Ai tupeul de a fi ridicol fără nicio jenă!

Prostul gust şi vulgaritatea înseamnă tocmai cultivarea aceastei atitudini agresiv-tupeiste în numele unui principiu care funcţionează aiuritor şi produce din abundenţă doar artă (vorba vien) de calitate minoră, ieftină, populară. Şi care proclamă astfel ca dezirabile doar lipsa tehnicismului, a trudei, a profesionalizării (chiar şi a cunoaşterii limbii în care scrii şi a ortografiei ei), stridenţa, artificiul, zgomotul şi pompa pentru a reţine atenţia şi pentru a zgilţîi simţurile.

Cu toată candoarea se scriu doar poezici (şi alte genuri drăguţ diminutivate), căci se apreciază şi se face apologia genului uşor, frivol care satisface fără probleme şi fără consecinţe, fără nicio bătaie de cap sau filozofie. Have fun!

Artă de gang: poeme drăgălaşe sau patriotarde à la cel mai lung cîrnat din lume (Oprescu), pereţi tapetaţi cu 150.000 de dopuri din plastic (NT), carpete cu Nunta din serai, “gondolă cu calendar şi barometru cu tirbuşon” etc.

Cu alte vorbe, kitschul, arta de mîntuială, fuşereala. Dar e musai, ca să fie picant, să implementezi şi un scenariu literar: simularea junglei pe calculator.

încorporare

2009-09-18T04:09:00.000-07:00

jj

2009-08-14T04:11:00.000-07:00

tuturor activiştilor, agitaţilor şi agitatorilor

PRIVILEGIU

Folosiţi linkul de mai sus.

Fac apel totodată la toţi informaticienii care şi-au dat adeziunea la propăşirea site-ului (patronul i-a tot amintit în editorialele sale) să facă o mică modificare prin care site-ul pe care unii îl îndrăgesc fără vreo limită să treacă în epoca pietrei şlefuite, adică să admită linkuri vizibile.

E suficient ca în codul de mai jos:

[a href="adresă">][font color="red" ]text[/font][/a]
să figureze specificaţia pentru culoarea textului. Actualmente, textul are culoarea fondului - al pajiştii albastre cu oi aşijderea şi nu poate fi distins de ea.

foto

2009-08-07T23:02:00.000-07:00

" border="0" alt="Photobucket">

embed

2009-07-22T07:04:00.001-07:00

TII! KALOS!
mizilescu potlogar © All Rights Reserved. IMI PLAC BARBATII

2009-07-19T12:44:00.001-07:00

target="_blank">Jocuri

2009-07-04T13:21:00.000-07:00

Custom Slideshows.

Read more: http://www.blogdoctor.me/2009/02/custom-slideshow-gadget-for-blogger.html#ixzz0KK9gRVOT&C

2009-07-03T07:53:00.001-07:00

Sonia Cristina Coman DE NICAIERI

Uploaded on authorSTREAM by haiku | Upload your own presentation

author stream

2009-06-30T13:21:00.000-07:00

author stream

trilu lilu

2009-06-26T10:48:00.001-07:00

bzn-besame mucho
Asculta mai multe audio Muzica

constanta

2009-06-24T10:18:00.001-07:00

BADGE

2009-06-19T13:01:00.000-07:00

slide share 3

2009-06-15T03:34:00.001-07:00

Romanian Kukai

View more OpenOffice presentations from Corneliu traian Atanasiu.

2009-06-14T13:33:00.000-07:00

Get your own Widget

SLIDE 2

2009-06-14T13:08:00.001-07:00

| Get your Presentation Pack

SLIDE

2009-06-14T13:07:00.001-07:00

Get your own Widget

2009-06-03T10:43:00.000-07:00

Bancuri Si Culmi

[IMG]http://i32.photobucket.com/albums/d34/nelcorforever/baner1.jpg[/IMG]

http://i32.photobucket.com/albums/d34/nelcorforever/baner1.jpg

2009-05-31T07:27:00.000-07:00

http://www.flickr.com/photos/lazarian/sets/72157618921803437/

http://www.flickr.com/photos/lazarian/sets/72157618921803437/show/

2009-04-01T05:46:00.001-07:00

anahata

2009-03-20T08:18:00.001-07:00

un an

2008-03-30T11:08:00.000-07:00

La 1 aprilie anul trecut, cînd ne-am hazardat să începem acest concurs, nu dispuneam de nici o posibilitate de a evalua încotro se vor îndrepta lucrurile. Îndrăzneam, pur şi simplu, ceva fără să fim siguri că vom avea neapărat succes. În prima lună, ca să nu ne trezim doar cu o duzină de haiku-uri, am permis, în mod excepţional fiecărui participant să trimită cîte două poeme. Faptul că am găsit de la început 20 de concurenţi s-a datorat doar activităţii noastre anterioare pe două site-uri literare şi promoţiei pe care am făcut-o acolo atît haiku-ului, cît şi concursului.

La încheierea unui an, concursul se dovedeşte deosebit de stabil. După 12 luni, avem 78 de participanţi (măcar la o etapă) în total, cu o medie de 31 pe lună. Şi, un nucleu de 19 fideli care au participat la cele mai multe concursuri:

· 12 participări – Dan Florică, Enăchescu Adina, Iordache Anişoara, Tamaş Valeria, Tirenescu Maria, Bogdan Wurm Doina

· 11 participări – Chiţoveanu Victoria, Dănilă Loredana-Florentina, Marcian Gabriela, Moldovan Vasile, Tănase Mariana

· 10 participări – Jules Cohn Botea

· 9 participări – Magdalena Dale, Pop Anghel, Untaru Ion

· 8 participări – Henriette Berge, David Elia, Flueraşu Petre, Roşu Dumitru.

Graficul arată, în coloanele violete mai înalte, numărul de participanţi din fiecare lună, iar în cele mici numărul noilor veniţi din aceeaşi lună. Coloanele verzi arată numărul total după luna respectivă.

Succesul concursului ne-a încurajat să trecem şi la alte acţiuni de care am amintit în retrospectivele de la sfîrşitul anului 2007, pe care le puteţi citi la făcînd clic pe fiecare dintre ele:

· Concursul

· Publicaţia

· Comunitatea

· Mulţumiri

În urma tuturor acestor activităţi, numărul celor care vizitează site-ul a crescut spectaculos. Înregistrările de pe Goodcounter pe ultimele 5 luni o arată evident:

Înscrierea nu a fost făcută la începutul lunii noiembrie, luna februarie este una scurtă, iar luna martie nu era încheiată cînd am făcut graficul. Este însă evident că cifrele sînt într-o creştere constantă.

Pentru a sărbători încheierea fructuoasă a primului an am realizat PRIMA ANTOLOGIE ROMANIAN KUKAI, cuprinzînd pe cei care s-au clasat pe primele locuri de-a lungul întregului an, fiecare dintre cei care au răspuns rugăminţii fiind prezent cu 10 poeme haiku şi o mică notiţă biografică.

Poemele cîştigătoare, aşa cum sînt prezente pe OGLINDIRI, le puteţi vedea şi sub forma unor slide-show-uri:

· aprilie-iulie 2007

· august-noiembrie 2007

· decembrie 2007-martie 2008

În aceeaşi intenţie, am realizat şi un alt site, unde sînt prezente slide-showuri cu poemele din fiecare lună:

un an de cînd se desfăşoară lună de lună ROMANIAN KUKAI

good

2008-03-29T00:44:00.000-07:00

Goodcounter

noi dec ian feb mar total
Visitor Hits 1345 2051 2267 2161 2862 10686
Visitor Unique Hits 695 1024 1322 1273 1668 5975

sau asa

2008-02-15T07:54:00.001-08:00

ar putea arata asa

2008-02-15T07:46:00.000-08:00

încercare

2008-01-06T23:59:00.000-08:00

altfel

2007-11-21T01:02:00.000-08:00

cenaclu haiku

link

2007-11-21T00:59:00.001-08:00

http://www.flickr.com/gp/12740259@N06/S6t769

cenaclu haiku

2007-11-21T00:49:00.000-08:00

http://www.flickr.com/photos/12740259@N06/sets/72157601996152474/show/

Nuntă cu general

2007-03-10T23:47:00.000-08:00

Nuntă cu general (ispita faimei)

Stă oarecum în firea omului să-l respecte şi să-l admire pe celălalt (dacă nu de-a dreptul să-l invidieze). Mai ales cînd acesta are şi succese sau realizări care impun prin prestigiul lor social, dar cu deosebire dacă ele poartă şi însemnele vizibile cu care instituţiile le recunosc şi le recompensează. Pentru că ele sînt mai uşor de remarcat şi de multe ori rămîn singurele pe care ceilalţi le validează şi le invidiază: o uniformă, o diplomă, o decoraţie, o carte tipărită, un premiu etc.

Pare deasemenea firesc ca oricine să-şi dorească să se împărtăşească din aura gloriei celui admirat prin contactul direct cu el. Prezenţa în preajma acelei persoane, o strîngere de mînă, cuvintele sale (nu importă care) par să emane un fluid care împărtăşeşte ceva din acea stranie faimă pe care şi-o doreşte fiecare măcar prin delegaţie. Sau, cine ştie, printr-o simplă atingere, printr-un fetiş, printr-un autograf, prin amintirea strălucitoarei sale prezenţe se petrece o miraculoasă contaminare.

Cel mai adesea însă lucrurile se petrec mai curînd altcumva.

Nuntă cu general

Orice petrecere este onorată să aibă printre invitaţi şi nume prestigioase, reputate, cu faimă. O gazdă versată ştie să-şi garnisească lista şi cu persoanele notorii de rigoare. Cu atît mai mult, o nuntă, prilej de bucurie, dar şi de etalare a pretenţiilor sociale, nu se poate lipsi de prezenţa unor personalităţi care să condimenteze agreabil adunarea. Şi, dacă acestea nu fac parte firesc din cercul apropiaţilor, ele pot fi lesne racolate prin binevoitori.

Este ceea ce se întîmplă şi familiei Liubimski din schiţa lui Cehov Nuntă cu general. Familia modestă, „o adevărată familie de ruşi, patriarhală” , „oameni simpli care nu ţin la etichetă”, „oameni minunaţi, cumsecade, cu frica lui Dumnezeu”, rîvneşte totuşi la prezenţa decorativă a unei uniforme de general la masa festivă. Şi întreprinde demersurile necesare pentru a o racola.

Andriuşa Niunin, cunoscut al gazdei, face deci oficiul de a-l invita şi a-l aduce cu sine pe contraamiralul în rezervă Revunov-Karaulov, „un bătrîn mărunţel şi smochinit”, dar „în uniformă, cu pantaloni cu lampas de aur şi decoraţii”. Şi totul ar fi mers cum nu se poate mai bine dacă printre meseni nu s-ar fi aflat şi un aspirant de marină. Aducîndu-şi aminte de glorioasele vremuri alte tinereţii, poate şi puţin abţiguit de vodcă, bucurîndu-se că are cui se adresa, contramiralul a acaparat discuţia şi, cu glas de tunet, a dat ore-n şir comenzi pentru manevrele unui echipaj închipuit, adăugînd bineînţeles şi explicaţiile de rigoare pentru publicul, vezi bine, neştiutor.

Nici rugăminţile celui care l-a adus, nici cele ale gazdei nu au potolit entuziasmul nostalgic al bătrînelului, drept care, într-un final, gazda, care nu putuse rosti nici un toast sau cuvîntare, s-a aprins şi a explodat:

„- General, general, da’ nu ştiţi să vă purtaţi! Sînteţi un om bătrîn şi-ar trebui să vă fie ruşine! Nu v-am dat bani ca să bateţi cîmpii!”

Finalul e trist, mesenii află că generalul era doar contaamiral, contraamiralul că Andriuşa primise 25 de ruble ca să-l angajeze, iar familia, deja vexată, că banii şi i-a însuşit cu neruşinare chiar mijlocitorul.

Confuzia socializării prestigioase

„Este imposibil să ai o virtute fără viciul care-i corespunde” – notează Cioran în caietele sale publicate postum. Dacă acceptăm că sociabilitatea este o calitate (care aspiră-n secret să fie luată drept virtute), nu e rău să fim conştienţi şi de viciul care o însoţeşte/pîndeşte şi, într-un fel, o împlineşte şi o rotunjeşte.

Nefiind un tip sociabil prin definiţie, mi-am cultivat foarte devreme o anume însingurare în care mă regăseam, mă reculegeam (din risipirea nedorită a socialului). Am simţit totuşi multă vreme ispita irepresibilă de a avea/simţi oamenii în preajmă. Nu simţeam nevoia de a căuta grupul pentru a mă afirma, a mă impune, a-mi căuta permanent oglinda care să mă confirme. Dar din cînd în cînd simţeam nevoia unei băi calde de sociabilitate.

În prima tinereţe, aveam un prieten care ţinea un fel de casă deschisă, un loc în care totdeauna era cineva. De obicei, mai multe persoane mai totdeauna pline de verva şi animaţia tinereţii năbădăioase. Veneam acolo, mă aşezam undeva şi, mai curînd fără să fiu băgat în seamă şi fără să mă bag în vorbă, şedeam o oră, două. Şi apoi plecam remontat. Ştiam că nu sînt irecuperabil, exista un grup unde eram oricînd binevenit, nu se împiedica nimeni de mine şi eu îmi luam cumva porţia de socializare.

În grupul respectiv eram acceptat aşa cum eram, stînd decent de-o parte, nu mi se cerea nimic, cum nici eu nu aveam nici o pretenţie. Sigur, socializarea (folosesc cuvîntul aşa cum circulă acum în limbajul colocvial, i-ar trebui poate nişte ghilimele, sper să nu isc confuzii) este totdeauna mai mult de atît, dar eu găsisem acolo ceea ce aş putea numi o socializare de gradul zero. Poate şi pentru că începeam să învăţ că singurătatea îmi putea oferi o mare parte din lucrurile care îmi erau necesare şi pe care n-aveam cum să le găsesc acolo.

De obicei însă, pentru cei mai mulţi oameni socializarea înseamnă mult mai mult. Acolo li se pare că se întîmplă totul. Sau ar trebui să se întîmple. Acolo se afirmă şi se confirmă oamenii. Prin felul în care reuşesc să sporească nivelul prestaţiei grupului (sau numai îşi închipuie că o fac). Iar persoanele prestigioase care nimeresc sau sînt aduse în astfel de grupuri trebuie să-şi confirme reputaţia făcîndu-şi datoria. Trebuie deci să se integreze grupului şi totodată să-şi dovedească excelenţa nu în domeniul în care sînt cunoscuţi şi consacraţi, ci să fie „oameni de viaţă”, mai precis animatori de calitate.

One manshow

Persoanelelor „prestigioase” li se cere să dovedească. Există însă, în ce le priveşte, aşteptări excesive. Sau, mai bine zis, deplasate. Toată lumea ar vrea ca ele să strălucească cu adevărat, să fie starurile care să domine cu prestaţia lor grupul, oferind spectacolul dorit. De-aia au şi fost invitate, de-aia şi vrem să fim în preajma lor. O „vedetă” n-are voie să stea doar liniştită şi să-şi încarce bateriile fiind printre oameni. Ea trebuie musai să confirme aşteptările, trebuie să fie mereu în priză şi să susţină spectacolul, să fie briantă în orice împrejurare.

Adevărata ei valoare, dovedită cu prisosinţă în domeniul care a consacrat-o, păleşte dacă nu reuşeşte să fie şi o persoană publică, „populară”, un animator zelos care să facă faţă oriunde e prezent sau e vizibil. Mai precis, valoarea, pentru a fi ratificată de gustul public, este ajustată după calapodul, mai accesbil, al izmenelii de tip Mircea Badea. Nu avem nimic de a face (şi nici nu ne propunem şi nici nu ne pasă) cu ceea ce acea persoană a înfăptuit mai bun în branşa ei, căci ne este mult mai comod să-l degradăm dacă nu face faţă fandoselilor şi scălîmbăielilor prestaţiei have fun pe care noi o agreem.

Printr-un degradeu al degradării subtile o persoană cu faptele ei prestigioase bine delimitate este coborîtă la accepţia de vedetă şi i se pretinde să fie one manshow pentru a improviza oricînd, în decor de şuşanea, acolo unde a făcut escală caravana noastră.

Eul auctorial

„Je suis un autre.” Este una din constatările, surprinzătoare poate şi pentru el, ale lui Rimbaud. Dincolo de alte posibile interpretări, poetul îşi recunoaşte astfel schizoidia funciară. Eul său auctorial este altul decît acela civil. Cel care scrie nu este acelaşi cu celălalt care trăieşte viaţa obişnuită alături de şi laolaltă cu ceilalţi oameni.

Spargerea eului în cioburile rolurilor pe care este obligat socialmente să le joace este o caracteristică a epocii moderne. La fel ca şi sfîşierea intelectualului lucid între real şi ideal. De aceea, eforturile socio-psihologismului de a explica opera prin viaţa civilă a autorului este sortită mai totdeauna eşecului sau, şi mai grav, îndrumă cititorul pe căi aberante, făcînd din autor doar un erou banal de romanţă a reputaţiei, un borfaş oarecare sau un stindard al sfidării veleitare. Căci efectele nocive ale biografismului civil sînt vizibile în cîteva din atitudinile care se conturează în raport cu această tentativă.

Există totdeauna detractorii de serviciu care se bucură să vîneze tot ce este banal, comun, vicios în viaţa creatorului pentru a proceda la o rapidă degradare plebee a lui. Constatarea că viaţa sa nu se deosebeşte de a celorlalţi este folosită pentru a-i declara opera nulă şi mincinoasă, pentru a obţine dispensa de a nu o mai frecventa şi admira. El este un individ ca şi noi, doar un pic mai pervers. Ar vrea doar să-l credem altul. Biografia se dovedeşte doar o demascare a imposturii operei.

Cei care se ocupă însă de biografismul care celebrează pe cei deja instalaţi în panteon şi-n manuale, se dau de ceasul morţii pentru a declara drept accidente neesenţiale scăderile civile ale acestora şi procedează la retuşarea pudibondă a biografiei lor, măturînd prompt gunoiul sub covor. Villon nu a fost un ucigaş şi Verlaine n-a tras cu pistolul. Eminescu n-a fost păduchios şi nici sifilitic. Aceste lucruri trebuie negate sau ascunse, pentru a nu pîngări cumva idolii.

Veleitarii însă se bucură tocmai de picanteria biografiei civile a celor pe care şi-i aleg drept modele. Toate năravurile şi viciile lor sînt transformate în blazon al creatorului adevărat şi în stindard de luptă împotriva filistinilor. Sfidarea pe care o arborează în numele idolilor îi dispensează de a mai încerca să producă şi altceva decît gesticulaţia care-i maimuţăreşte. Ei se jertfesc astfel servil pe altarul biografiei civile a autorului.

Biografia spirituală

Iluzia socio-psihologismului rudimentar este aceea că ar mai exista „omul dintr-o bucată”. E posibil ca efortul concentrat al unor personalităţi adevărate să fie este acela de a realiza din cioburile eului un chip adevărat, credibil, de a găsi liantul forte cu care să adune mozaicul într-o întruchipare.

De obicei însă creatorul îşi concentrează eforturile în direcţia operei şi nu mai reuşeşte decît rareori să fie şi o personalitate în adevăratul sens al cuvîntului. Personalitatea accentuată, eufemismul cu care psihologia vrea să salveze pudibond situaţia, nu este însă de nici un folos celor ce, trăind în preajma acelor persoane, trebuie să le şi suporte. Viaţa şi biografia lor civilă este cel mai adesea un dezastru sau oricum ceva lipsit de interes. Iar adevărul biografic, în acest sens, este irelevant pentru a spune ceva despre operă. Aşa cum, într-un fel, nici opera nu mărturiseşte despre viaţa civilă a creatorului.

Baudelaire găseşte formula adevărată a unei biografii spirituale, singura care poate da seamă de avatarurile eului auctorial: „Nimic decît o imensitate spirituală! Biografia unui om care-şi consumă cele mai dramatice aventuri sub cupola minţii sale... Cine ar putea concepe o biografie a soarelui? E o poveste, care de la primul semn de viaţă al astrului, e plină de monotonie, de lumină şi grandoare.”

Sinceritatea scriitorului, biografia sa esenţială, deosebit de fragmentară însă, este chiar opera sa.

Ruşinea lui Cioran

Cîteva notaţii din Caietele lui Cioran, publicate postum, pot face deliciul acestei relaţii extrem de confuze a autorului cu ceilalţi. Cioran este o fire ciudată şi ciufută. Suportă destul de greu „societatea” şi are dificultăţi chiar cu cei din aceeaşi breaslă:

„După o seară petrecută cu scriitorii – se vaită el – , îţi trebuie cel puţin o săptămînă ca să-ţi revii.”

Trăieşte relativ izolat şi este surprins cînd românii îl descoperă prin anii ’70 şi dau năvală peste el, nu-i obişnuit cu celebritatea şi se comportă deplasat:

„Prînz cu români. Pileală cruntă. Am băut aproape o sticlă de vin de Bordeaux. Neputinţă de a-mi menţine controlul asupra „creierului”. Am bătut cîmpii ceasuri întregi. Ce stupid e totul!”

Nu prea ştie ce vor oamenii de la el, nu se simte în largul său şi, uşor isterizat, depăşeşte măsura, deşi îşi dă seama, dar asta îl irită şi mai tare:

„Am vorbit două ceasuri fără întrerupere, din teama de a asculta. S-o faci pe saltimbancul în situaţia mea, nefericit şi trist pînă la depravare!”

Nu are apetit pentru flecăreala celor adunaţi ca să plicitsească timpul. Nu ţine neapărat să facă faţă obligaţiilor sociale, dar un prînz sau o cină la care e invitat pentru a asezona o listă de prezenţe, este modul său jenant de a obţine unele stipendii:

„Cînd eşti sărac, ai obligaţii iar obligaţiile implică umilinţe. Pentru mine, să ies în lume este una din ele (...a devenit mai degrabă, căci a fost o vreme cînd o curiozitate stupidă mă facea să frecventez saloanele).

O cină cu mai mult de patru persoane e o corvoadă. Orice „societate”, de fapt, mai întîi mă deprimă, apoi mă înfurie.”

Este normal să îndure cu greu aceste umilinţe şi să aibă mereu o prestaţie excesivă, pe care nu şi-o doreşte, nu o poate controla şi care în cele din urmă îl mîhnesc peste măsură:

„Vorbesc pînă la istovire din cauza nervozităţii şi-i împiedic pe ceilalţi să vorbească pentru a nu fi silit să-mi plîng de milă ori să explodez.

Sînt vorbăreţ la băutură. De aici scîrba de mine însumi ce urmează libaţiilor.

Nevoie de plîns, întreaga zi, fără urmă de lacrimă.”

Socializarea? Capacitatea autorului de a fi cel care este în lume? Prezenţa sa autentică, aşa cum cei din jur l-ar dori, l-ar crede sau s-ar cuveni să fie conform reputaţiei sale?

„Aseară, la un dineu foarte agreabil, am vorbit fără încetare, am spus vrute şi nevrute. Azi-dimineaţă, la trezire, mi-am făcut reproşuri: în loc să mergi să te întîlneşti cu oameni şi să pălăvrăgeşti, ai face mai bine să reflectezi la subiectul pe care îl ai de tratat: Vidul. Vidul? Dar eram cufundat în el aseară, şi încă pînă peste cap.”

*

Sînt şi alţi autori care sînt conştienţi pe deplin de cele pe care Cioran le trăia mai tulbure pe pielea sa. Nichita ştie bine că poetul nu are a se lăuda cu viaţa sa personală şi nici cu prestaţia socială: "Poetul nu are biografie: biografia lui este de fapt propria lui operă, mai bună sau mai rea, mai măreaţă sau mai puţin măreaţă."

De aceea, el îndeamnă la decenţă pe cei care, avînd ispite nelalocul lor, au totuşi urechi de auzit:

„Dar e mai bine, dacă-mi daţi crezare,
cel mai bine ar fi să nu puneţi
niciodată mâna pe poet.

...Şi nici nu merită să puneţi mâna pe el.
Poetul e ca şi soldatul
nu are viaţă personală.”

Două strategii existenţiale

2007-03-09T01:17:00.000-08:00

Apatia

În relaţiile noastre cu lumea – cu lucrurile care se întîmplă în jurul nostru, cu noi şi chiar în noi – avem mai degrabă o atitudine pasivă de spectator uşor fatalist. Asta este, totul este dat, nu putem noi alege ca ceva să fie sau să nu fie, să treacă, să dureze sau să rămînă. Lumea, ca şi fiinţa noastră sînt suverane în evoluţia lor, iar voinţa noastră e neputincioasă în a schimba cursul lucrurilor. Prea puţin conştientă de sine, această postură oscilează capricios între o delăsare resemnată şi o complacere relativ confortabilă, ambele dispuse să lase totul la voia întîmplării, cum a fost să fie.

În această stare de lasă-mă să te las, încurajînd inerţia şi deriva total necontrolată, orice intervenţie voluntaristă dă impresia unei schimbări decisive şi are impactul recenţei – aureola unei gloriole care-şi trîmbiţează singură unicitatea.

Adjudecarea

Nu aceasta pare a fi deci şi atitudinea pe care o recomandă individualismul acerb hrănit de mitologia succesului. Tot ceea ce se întîmplă devine pentru el o sumă de ocazii care nu trebuie ratate, de care trebuie să profite pentru a obţine avantaje, beneficii, cîştiguri. Dorinţa de profit imediat nu vede în lucrurile şi împrejurările acestei lumi decît eventualitatea folosirii lor impenitente pentru a-şi atinge scopurile, pentru a reuşi. Nimic nu are deci altă valoare decît aceea de a concura la realizarea intereselor sale. Singura relaţie cu lucrurile fiind aceea de asuprire, de exploatare a valenţelor favorabile dorinţei.

Lumea capătă, prin prisma acestei atitudini, aspectul unei arene în care doar viclenia şi rapacitatea sînt singurele strategii recomandate şi eficace. Ceea ce este dat este triat expeditiv pentru a fi achiziţionat după procedura superficială şi pripită a adjudecării: se licitează pentru a se obţine drepturi imprescriptibile asupra lucrurilor acestei lumi. Căci, odată adjudecate, ele pot fi folosite după pofta inimii, stoarse de vlagă şi apoi aruncate. Ca într-o acţiune cu responsabilitate limitată la propriile interese, cu deviza: după mine potopul!

Dacă în economia succesului adjudecarea poate rămîne o procedură corectă prin eficacitatea sa, instituţionalizată chiar de sistemul concurenţial, extinderea ei asupra întregului vieţii reprezintă nu doar o eroare, ci de-a dreptul o aberaţie, un păcat. O manieră realmente lipsită de delicateţe în tratarea celor ce, fiindu-ne date, merită infinit mai multă atenţie decît această expediere suficientă şi pripită.

În primul rînd, pentru că succesul nu e totul pe lumea aceasta. Sînt ale noastre, fără a ne putea dezice de ele, şi înfrîngerile, şi suferinţele, şi toate lucrurile şi împrejurările neaducătoare de frivole avantaje. Iar răspunderea noastră faţă de ceea ce ne este dat în perspectiva adjudecării, prin proceduara ei ruşinos de sumară, este una vădit lipsită de relevanţă în ce le priveşte. Căci, reducînd totul la profit, ea sărăceşte şi lumea, şi propria noastră fiinţă prin refuzul deliberat al situaţiilor şi existenţelor ce nu prezintă un folos pregnant şi imediat, prin restrîngerea paletei valenţelor vitale ale lucrurilor, prin dispreţul faţă de varietatea şi bogăţia rosturilor vieţii.

Asumarea

Acestei strategii rudimentar-agresive de abordare a vieţii, acestui oportunism destinal, i se opune strategia matură a asumării. Păstrînd caracterul ofensiv şi apetitul pentru îndrăzneală, ea e dispusă să trateze totul cu mai multă atenţie şi delicateţe, cu răbdare şi înţelegere, cu o responsabilitate integrală şi generoasă.

A asuma este în primul rînd o dovadă a maturizării puterii sufleteşti şi o nobilă exercitare a ei, căci a asuma un lucru înseamnă a-l lua asupra ta, pe seama ta definitiv şi fără întoarcere. De obicei tot şovăim să luăm în consideraţie cu adevărat cele ce ne sînt date, lăsîndu-le voios într-un fel de suspensie între refuzul confuz şi complacerea lălîie. Asumarea renunţă la această cochetărie infructuoasă cu accidentalul şi preschimbă curajos, printr-o infuzie de bunăvoinţă, ceea ce ne-a fost destinat într-un fel de necesitate consimţită. Provizoratul în care ne complăceam devine astfel definitiv şi viaţa irosită fără rost se schimbă în fermitatea unui destin.

Asumarea condiţiei tale (şi a celor ce ţi-au fost destinate) în datele lor autentice care oricum nu mai pot fi schimbate, ca şi a circumstanţelor ce trenează şi tind să dureze la infinit este o probă de veritabilă onestitate existenţială şi o premisă sănătoasă a bunei tale aşezări în lume. Căci toate acestea îşi dobîndesc astfel o demnitate pe care pînă atunci le-ai refuzat-o frivol şi şovăitor.

În primă instanţă este bine să-ţi asumi deci ceea ce deteşti, ceea ce te sperie şi te isterizează: sinele tău capricios şi derizoriu. Ruşinea a ceea ce totuşi eşti. Să te împaci cu ea şi să te potoleşti. Nu însă resemnîndu-te sau renunţînd, ci doar refuzînd să te mai agiţi steril şi neputincios între ipocrizie şi delir. Să o suporţi cu bărbăţie şi decenţă ca pe propria ta cruce. Cu care trebuie să trăieşti şi pe care trebuie să o duci.

Deschiderea

Apoi, ca o probă nedezminţibilă a faptului că nu renunţi, să-ţi asumi deschiderea deopotrivă cu stigmatul vulnerabilităţii tale. Să accepţi să întîmpini firesc primejdia, să ai curajul de a fi mereu la fruntarii, hotărîndu-te ca pură fragilitate şi efemeritate, dar ca o sensibilitate indispensabilă pentru ca lumea să fie ceea ce merită să fie.

Cel mai adesea generozitatea asumării se mărturiseşte prin faptul că alegi, cooperînd fructuos cu destinul, lucrul sau întîmplarea, situaţia sau rolul pentru care ai fost din întîmplare ales, neacceptînd să te consideri doar bătut de soartă pentru că ţi s-au nimerit circumstanţe defavorabile. Important este să resimţi că totul este o provocare, o încercare căreia trebuie să-i faci faţă.

Predispoziţia spre deschidere şi spre asumare înseamnă însă şi să nu abandonezi, să nu cedezi în faţa insignifianţei, indezirabilului, lipsei de precedente prestigioase a lucrurilor care-ţi sînt date. Să nu spui defetist: ce folos, la ce bun, şi ce dacă? Să crezi că oricînd lucrurile trebuie luate şi ca semne, ca mesaje, ca exigenţe ce ţi se adresează şi să ai răbdarea de a le susţine pînă ce îşi mărturisesc tîlcul. Să admiţi că, într-un anume chip, nimic nu-ţi este dat doar degeaba şi ţine de vrednicia şi insistenţa ta să afli rostul celor ce ţi se întîmplă, să citeşti pe cît poţi toate întîmplările vieţii tale în cheie destinală.

Asumarea este deci o responsabilitate integrală, necondiţionată – şi la pagubă, şi la cîştig – o adopţiune fără rezerve cu conştiinţa unui destin de acum comun cu ceea ce ai asumat. Din momentul asumării, cel ce asumă va trăi în simbioză cu lucrul asumat, va pătimi şi compătimi împreună cu el, se va identifica cu el, va intra în slujba lui, va fi una cu el. El îi va purta de grijă şi îl va ocroti, stimulîndu-l şi sporindu-l, lăsîndu-l să-şi facă lucrarea şi ajutîndu-l să se împlinească, să-şi spovedească tîlcul şi taina şi, abia aşa, reuşind să se împărtăşească din puterile lui. Căci, purtîndu-se cu vrednicie, va deveni învrednicitul lucrului asumat.

Chiar dacă nu e o strategie de îmbogăţire a lumii, asumarea este totuşi o angajare fermă în întreprinderea de revelare şi valorizare a bogăţiei sale virtuale. Căci ea reuşeste să repună în drepturi şi în demnitatea lor toate lucrurile ce au fost amputate de dorinţă oneroasă de a le stoarce doar foloase necuvenite, ca şi pe acelea frivol neglijate, refuzate cusurgiu, tratate superficial şi fără respect. Şi, în felul acesta, le deblochează evoluţia, le eliberează pentru a-şi putea dezvălui toate valenţele şi latenţele, pentru a se împlini, fiind dispusă să le însoţească şi să le încurajeze pînă la epuizarea tuturor consecinţelor.

test

2007-03-08T09:54:00.000-08:00

Lumea nouă e mult mai mare.
Şi mai diversă, nebănuită.
Înaintînd tot spre vest, am dat de răsărit.
Salutări din ( Cipang ), aşa cum se vede în vest.

*

Cine vrea să afle despre
sau să participe la lansarea unui concurs de haiku
după modelul kukai poate vizita
ROMANIAN KUKAI

link intern

2007-03-03T08:05:00.000-08:00

Se pune numai ce este după adresa site-ului şi localizează pagina.

ala-bala

harababura

Simbolismul funcţional al simţirii

2007-03-03T00:35:00.000-08:00

(Ultima parte a unui eseu care ar putea fi intitulat în final Calitatea vieţii e o chestiune de gust, urmînd textelor anterioare: Gustul – o competenţă existenţială şi De gustibus... disputandum.)

Gustul şi simţirea de sinteză

Rămas la urmă, gustul nu este nicidecum cel din urmă, căci, prin prestaţia sa, el este cel mai cooperant dintre simţuri, fiind de fapt un simţ de sinteză în care gustul propriu-zis rămîne doar o modestă componentă a unei laborioase colaborări.

Chiar şi în ipostaza lui de adjuvant al nutriţiei, gustul îşi asociază şi alte simţuri care dau seamă de proprietăţile organoleptice ale alimentelor. Pentru a deveni dezirabile, acestora li se face o primă expertiză vizuală care le apreciază aspectul şi una olfactivă care le stabileşte prospeţimea sau starea de conservare. Acest prag preliminar, precedînd testarea gustului propriu-zis, poate fi suficient pentru eliminarea de la următoarea probă a candidaţilor indezirabili.

Odată introdus în cavitatea bucală, pentru a-i resimţi pe deplin gustul, alimentul trebuie însă preparat: el este supus unei activităţi complexe de masticaţie – este rupt, zdrobit, mestecat, frămîntat, îmbibat cu salivă –, operaţie în timpul căreia senzaţiile tactile şi termice, ca şi cele kinestezice, venite de la muşchii şi articulaţiile care participă la travaliu, adaugă semnificaţii suplimentare în aprecierea rafinată a virtuţilor sale. Nu e de neglijat faptul că limba, dincolo de a fi doar organul pe care sînt situaţi senzorii gustativi, este poate cel mai subtil şi sensibil muşchi din corp (de unde, poate, şi neîndoielnica lui contribuţie la activitatea erotică).

Consistenţa alimentelor, fluiditatea sau vîscozitatea lor, faptul de a fi crocante sau suculente, fragede sau vîrtoase sînt însuşiri sesizate în cursul acelor proceduri şi se adaugă profitabil complexului senzorial final care este gustul. De fapt, gustul propriu-zis nici nu poate fi resimţit în amploarea lui decît în urma acestor migăloase preparative. În varianta sa pură el este prea sărac şi se rezumă la numai patru senzaţii de bază: dulce, amar, acru şi sărat. De aceea are nevoie de combinaţia cu subtilele miresme degajate de alimente care migrează din cavitatea bucală în cea nazală. Doar aşa alimentele îşi capătă inconfundabila şi complexa amprentă gustativ-olfactivă.

Savoarea – specializarea simbolică a gustului

Dar abia acum începe activitatea privilegiată, aceea care e responsabilă de promovarea gustului ca organ al delectării. A gusta cu adevărat înseamnă a savura şi acest lucru se întîmplă doar atunci cînd deglutiţia e amînată indefinit, iar bolul alimentar este plimbat şi alintat de limbă, zăbovind în cerul binecuvîntat al gurii pentru a-şi mărturisi savoarea. Întreaga şi bogata voluptate a gustului este dată de însumarea şi topirea tuturor acelor senzaţii diverse într-o unică şi delicioasă reverie finală cu ochii închişi (însoţită adesea şi de vocalizări satisfăcute).

Specializarea superlativă a gustului nu constă deci în restrîngerea la cîmpul senzorial care îi este propriu, ci în miraculoasa sa capacitate de a deschide un alt orizont al sensibilităţii, acela al cooperării dintre simţuri, al savorii şi bucuriei rezultate din această sinteză a simţirii. Gustul realizează însă concomitent şi ratificarea unei virtuţi nebănuite a realităţii – aceea de a ne încînta, a ne vrăji, a ne fermeca. Descoperind această dimensiune mirabilă a lumii, gustul este consacrat ca organul cel mai protrivit să o onoreze printr-o prestaţie de excepţie.

Performanţa simbolică a gustului ne apare astfel ca o convocare a aproape întregii sensibilităţi pentru a testa complex virtuţile tuturor lucrurilor pe care dorim să le asimilăm, a acelora cu care fiinţa noastră se poate nutri. Gustul, bunul gust – discernămîntul – ne semnalează ferm şi fără dubiu dacă ele sînt nocive sau dacă priesc vieţii noastre trupeşti şi sufleteşti. A gusta sublimează o strategie a iubirii dornică să asimileze tot ce îndrăgeşte. Cine gustă vrea cu adevărat să încorporeze obiectul iubirii, să-l transforme în propria-i substanţă şi fiinţă. Şi oricare dintre simţuri poate ajunge la performanţa de a gusta pătimaş, doar ştim cu toţii că se zice „să-l mănînci din ochi”.

Gustul ca organ existenţial

Ca organ simbolic şi abstract de sinteză a simţirii, gustul este un instrument al discernămîntului. El testează lucrurile acestei lumi şi ne orientează preferinţele către unele sau altele dintre ele. Nu este vorba însă, în cazul său, de un discernămînt rece, scorţos şi preţios, dispus doar să le aprecieze, să le judece şi să le evalueze, ci de unul generos care ţine să le preţuiască, să le pună în valoare, care e gata oricînd să le ajute să-şi mărturisească şi să-şi fructifice potenţialul. Căci nu autoritatea seacă a expertului sau infatuarea găunoasă a cunoscătorului guvernează prestaţia gustului, ci mobilizarea spontană şi angajarea dezinteresată care se bucură să resimtă şi să onoreze valoarea prin participare.

Dar asta se întîmplă pentru că gustul este un organ esenţial pentru vitalizarea fiinţei umane. El este acela care promite şi dăruieşte atracţii constante şi legitime, pofte şi dorinţe încercate şi atestate, dar şi subtil instrumentate, o energie motivaţională de calitate şi un tonus vital optimist pentru viaţa de relaţie. Graţie lui, omul de gust nu mai este pîndit de precaritatea şi sterilitatea prestaţiei sale existenţiale şi nici de anemierea fiinţei cauzată de un apetit prea firav sau de o nutriţie inconsistentă.

Gustul realizează mutaţia calitativă a lumii

Faţă-n faţă cu bogăţia potenţială a acestei lumi, ar fi şi ridicol să capotezi prin inaniţie. Dar asta se întîmplă totuşi adesea celor lipsiţi de gust, celor într-un anume fel neisprăviţi, ageamiilor existenţei, celor ce se află în faţa lumii neiniţiaţi în tainele ei, incapabili deci să-i guste deliciile şi să-i asimileze substanţialitatea. Căci iată, gustul nu este nicidecum organul debil şi ultrarafinat al unor clorotici esteticieni, al unei elite devitalizate şi parazitare, ci singurul şi vigurosul organ în măsură să dovedească şi să pună în valoare virtuţile nutritive ale lumii.

Deabia cînd guşti un lucru, cînd ştii deci să te bucuri de el, ai parte cu adevărat de tot ceea ce el îţi poate oferi. Căci nu-i deloc suficient să-l ai, să-l posezi dacă nu ai şi abilitatea, competenţa, rafinamentul, apetitul şi bucuria de a beneficia superlativ de el. Doar gustul promite valorizarea optimă a relaţiei cu obiectul său, numai el asigură garanţia de a nu-i rata rosturile superioare, în timp ce proprietatea, posesia, adjudecarea îl menţin într-o perpetuă stare de asuprire, în inadecvarea unui arest lipsit de glorie. Punerea în valoare a oricărui lucru constă deci în autenticitatea exerciţiului, a jocului legitim în care este el antrenat, dovedind grija pentru rosturile lui veritabile şi profunzimea aprecierii sale practice prin încîntarea şi mulţumirea pe care ni le produce şi cu care este astfel gratulat. Numai a gusta un lucru înseamnă a-l merita cu adevărat, a fi vrednic de el.

Gustul participă la împlinirea realităţii

Se poate spune astfel că numai prin intermediul prestaţiilor de gust realitatea devine reală pentru om, se realizează, îşi valorifică potenţialul autentic, maxim. În prestaţia de gust se află un ferment al sporului ontologic, un condiment al transfigurării, un agent al mutaţiei calitative care reuşesc să preschimbe miraculos datul în dar. E ca şi cum prestaţia de gust, printr-o intervenţie minimă, dar expertă, ar adăuga sarea şi piperul pentru a face realitatea apetisantă, dezirabilă. Prin această intervenţie însă realitatea este onorată şi reabilitată, eliberîndu-i-se un veritabil şi incontestabil certificat de calitate.

Această grijă faţă de o realitate ce trebuie asistată generos pentru a se regăsi şi împlini, pentru a nu-şi bloca devenirea într-o fundătură a prostului gust, evidenţiază că bunul gust este şi o surprinzătoare şi delicată responsabilitate. Guşti cu adevărat un lucru cînd simţi că el te priveşte, că soarta lui nu-ţi mai este indiferentă, că răspunzi de el, că într-un anume fel ţi-l asumi şi te identifici cu el, că fără el viaţa ta ar fi greu de conceput de acum înainte sau oricum mult mai săracă. Şi astfel afli că numai gusturile tale ţi-au edificat şi ţi-au îmbogăţit fiinţa, lărgind-o pînă la acel orizont încăpător care te cuprinde doar laolaltă cu toate obiectele lor. Şi că nu mai poţi fi cu adevărat decît trăind în simbioză cu ele. Căci viaţa adevărată este simbioză cu lumea, viaţă circulînd în vase comunicante.

Cultivarea gustului şi maturizarea existenţială

În ciuda părerii comune că gusturile fiecăruia sînt suverane şi că în domeniul gustului singura atitudine dezirabilă ar fi toleranţa fără limite, e de crezut mai curînd că gustul, nefiind niciodată înnăscut, se deprinde, se prinde, se cultivă şi se rafinează, iar dobîndirea lui echivalează chiar cu edificarea, maturizarea şi înnobilarea fiinţei umane. Această ipoteză impune însă o responsabilitate crescută faţă de propria viaţă, faţă de evoluţia ei care nu mai poate fi lăsată la voia întîmplării sau, mai precis, la cheremul gusturilor comune de care pe cît de lesne te molipseşti, tot pe atît de greu te dezbari.

Cultivarea gustului, înţeles ca relaţia optimă cu lucrurile, cu lumea lor şi în cele din urmă cu viaţa, devine astfel fără doar şi poate o exigenţă vitală. Căci, în absenţa gusturilor, omul trăieşte impropriu, în impostură existenţială, iar viaţa sa este lipsită de o orientare fermă şi riguroasă şi e pîndită constant de derută şi de lehamite. Trările îi sînt fade, lipsite de culoare şi vibraţie, iar relaţia simptatetică cu lucrurile e ca şi inexistentă. Lumea e resimţită ca străină, inutilă sau de-a dreptul ositlă. Angajarea, atîta cît este, e una silnică, de nevoie, apatică. Răspunderea – doar o datorie nedorită, o obligaţie impusă, neconsimţită.

Există fără doar şi poate şi acest model de a simţi, deci într-un fel acest gust nefast al vieţii, dar el este doar unul al inerţiei simţirii şi devine, pe măsură ce e perpetuat, un gust pervers, vicios pentru cel ce se complace în confortul neschimbării. Pentru că viaţa irosită simţind doar acest gust dezagreabil este cu siguranţă doar una de o moralitate îndoielnică, imatură. Şi asta pentru că ea este abandonată unui vis iresponsabil al hedonismului rudimentar consumist, unui mit al prosperităţii tihnite, unei trîndăvii securizate – promisiunea niciodată atinsă pe deplin a bunăstării civilizate tocmită pe vînzarea ieftină de sine.

Bunul gust ca virtute morală

Gustul adevărat al vieţii este însă cel pe care îl afli dincolo de acela fad şi dezagreabil al vieţii suportate de bine, de rău, dincolo de gustul ready-made pentru o viaţă frivolă ca-n revistele de modă. El este gustul deschiderii, format cu încetul din experienţa nouă a fiecărei zile, deprins doar prin propriile încercări şi aventuri ale vieţii, rod al îndrăznelii şi căutării fără odihnă. Doar acesta este bunul gust, organ al riscului şi al delicateţii proaspetelor achiziţii existenţiale, al iniţierii în taina fiecărui lucru pentru a dobîndi prin asta o relaţie privilegiată cu lumea. Doar el oferă mereu deschideri şi debuşee fiinţei, orizonturi nebănuite pentru cultivarea altor şi altor domenii. Şi, simultan cu accesul în alte tărîmuri, el impune şi cultivarea acelor însuşiri şi comportamente ale persoanei care se potrivesc relaţiei fericite cu noile obiecte ale gustului, cu grija şi răspunderea pentru ele. Bunul gust rămîne în felul acesta un organ al creşterii persoanei, al expansivităţii sale prin necontenite exerciţii de generozitate.

Dar bunul gust este astfel un organ al datoriei maturizate, căci el promite resimţirea angajării şi a răspunderii nu în registrul unei obligaţii spălăcite sau silnice, ci în acela al bucuriei, al mobilizării plenare, pline de rost şi de eficienţă existenţială şi ontologică. În orizontul gustului, datoria devine firesc vrednicie şi exigenţă în care se împletesc firesc sensibilitaea cu competenţa şi răspunderea.

Bunul gust este apogeul relaţiei cu lucrurile, cu lumea, cu viaţa şi, în cele din urmă, cu celălalt. El atestă proprietatea acestor relaţii, probitatea lor, stabileşte un fel de normă morală a sensibilităţii. Bunul gust este de fapt acea putere sufletească care asigură asumarea spontană a lumii şi a vieţii, încorporînd implicit un răspuns încrezător la deprimanta întrebare: la ce bun toate acestea? Răspunsul este subînţeles atunci cînd poţi lua deja spontan pe seama ta obiectul propriului tău gust fără să-l prejudiciezi, asigurîndu-i prin trăirea ta autentică sporul ontologic. Iar bunul gust se dovedeşte în consecinţă puterea care se simte liberă doar prin această generoasă dăruire.

testare

2007-03-02T23:52:00.000-08:00

Lumea nouă e mult mai mare.
Şi mai diversă, nebănuită.
Înaintînd tot spre vest, am dat de răsărit.
Salutări din Cipang, aşa cum se vede în vest.
(***)

*

Cine vrea să afle despre sau să participe la lansarea unui concurs de haiku după modelul kukai poate vizita ROMANIAN KUKAI.

You have an error in your SQL syntax; check the manual that corresponds to your MySQL server version for the right syntax to use near 'http://photobucket.com" target="_blank">

bb

2007-02-28T09:13:00.001-08:00

Poetry at Ariadne's Web.

Dacă vrei să vezi alte modele

2007-02-26T06:21:00.000-08:00

Poţi alege alt template, oferta de aici e mult mai bogată:

Washed Denim - alb si il colorezi cum vrei
Stretch Denim Light - cu headerul albastru deschis
Rounders
Moto - cu 3 variante: domnul, doamna si fiul
Tic-Tac cu header albastru
Tekka - aerisit
Simple II - fara nimic, poate fi adaugit

Procedezi aşa: Settings/Template/bifezi un cerculeţ/preview. Cînd te-ai hotărît, Save Template.