De ce scriem? – se întreabă mereu cei care o fac mai mult aflînduse-n treabă. Evident, se scrie cel mai adesea din interes, din faptul că mereu primeşti, în sensul cel mai larg posibil, o comandă: vei primi bani pe ceea ce ai scris, ai o temă pentru masterat, vrei să rupi gura tîrgului, să te ştie lumea literat, să ai reputaţie şi notorietate. Dar scrisul mai păstrează, ciudat, o aură de prestigiu aparent indestructibil, chiar dacă este de mult înrobit intereselor pragmatice.
Scriem şi aşa, spune Liiceanu într-un mic eseu intitulat Elemente de patologie a spiritului şi a culturii. Dar există şi un scris prin somaţie interioară care solicită ansamblul personalităţii autorului, “nu doar inteligenţa şi competenţa lui, ci o întreagă angajare afectivă şi emoţională”. Temele acestui scris sînt fierbinţi, „ele te urmăresc, nu te lasă în pace, îţi cer, îndurîndu-te de ele, să te înduri de tine. În sfîrşit, asemenea teme sînt teme care te formează, care te mută deci din locul în care te aflai. Străbătîndu-le, străbaţi odată cu ele devenirea ta, economia propriului tău destin.”
Acest gen de scris formativ îl numeşte Liiceanu filosofie (ar putea fi însă foarte bine şi literatură), căci în el „te angajezi pe cale înţelegerii cu toată fiinţa ta, cu ansamblul personalităţii tale.” „Temele fiebinţi – mai spune filosoful – sînt, de aceea, încărcate de primejdie. Ele te obligă la o coerenţă extrem de incomodă: între ceea ce gîndeşti, ceea ce eşti şi ceea ce faci se întinde o punte pe care trebuie mereu să o străbaţi.”
Molière a ridiculizat în Bolnavul închipuit o meteahnă destul de răspîndită, aceea a persoanelor care se cred doar bolnave de maladii pe care nu le au. Starea lor psihică însă, plină de o nelinişte continuă, de o preocupare obsedantă pentru toate fleacurile ce le apar ca grave simptome, este totuşi una care frizează boala. Căci închipuirea, ca şi la isterici, e în stare să le provoace delir şi halucinaţii.
Ne putem întreba cu îndreptăţire dacă nu există cumva şi sănătoşi închipuiţi, adică oameni care sînt profund afectaţi de anume maladii în ciuda fapului că se cred cu desăvîrşire sănătoşi. Cu o strînsă argumentare, în acelaşi eseu, Liiceanu, folosindu-se de cazul lui Socrate, încearcă să ne convingă de posibilitatea, ba chiar de realitatea acestui lucru: aşa se petrec lucrurile în doemniul spiritului.
Dacă bolile somatice sînt recunoscute datorită răului pe care îl provoacă, a inconfortului şi a suferinţei de care sînt însoţite, în cazul bolilor culturale şi spirituale confortul vieţii nu-i deloc alterat, iar boala este ingorată. Cum se ştie, prostia nu doare, dar „ea distruge pe nesimţite, alterînd substanţa spirituală a unui individ sau a unei comunităţi fără ca aceştia să ştie”.
Boala fizică determină pe pacient să meargă la medic şi să accepte diagnosticul şi tratamentul pentru a se însănătoşi. În cazul bolii spirituale, „cei care sugerează existenţa bolii jignesc; cerîndu-le să se îngrijească, ei nu fac decît să tulbure bolnavilor liniştea şi confortul bolii.”
Boala spirituală este însă şi o boală socială, nu doar indivizii sînt bolnavi, ci grupuri întregi, societatea în ansamblu. Boala se instalează cel mai adesea prin contaminare din mediul cultural, prin şcoală şi educaţie. Indivizii sînt prost formaţi, deformaţi, infirmi spiritual. Dar mentalitatea dominantă îi încurajează să se considere sănătoşi. „Sănătoşii închipuiţi, odată denunţaţi, reprezintă una din speciile cele mai agresive ale omenirii”.
De obicei, în medicina spirituală, în urma diagnosticului, medicul va fi lichidat, aşa cum a păţit-o şi Socrate. Şi asta pentru că depistarea şi denunţarea viciului este pentru pacient o ocară şi un grav inconfort, iar el ar trebui de-acum înainte să lupte împotriva tuturor achiziţiilor sale: iluzii, alibiuri, duplicităţi, mecanisme de mascare. Bagaj care îi asigura confortul, liniştea şi adevărul vieţii.
Sănătosul închipuit ţine cu dinţii de onoarea sa fragilă – sănătatea -, în credinţa că nu are a se îngriji de o maladie de care nu vrea să ştie. Şi asta pentru că o asemenea recunoaştere i-ar deştepta simţul responsabilităţii faţă de sine. El nu catadicseşte să se trezească din somnul dogmatic al sănătăţii stupid necondiţionate. Şi nu cunoaşte asumarea nobilă şi tragică a bolii ontologice, a condiţiei umane funciar şubrede şi inconsistente.
Despre această fatalitate percepută ca un destin absurd dar inexorabil, despre această boală care înnobilează fiinţa umană, spune Camus cu un patos care-l caracterizează: „Important nu e să te vindeci, ci să trăieşti cu boala”. E începutul unui manual pentru înnobilarea deznădejdii care, glorificînd „divina disponibilitate a condamnatului la moarte”, va culmina cu o declaraţie programatică: „Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit.” Un program dus pînă la capăt de cei care au curajul să-şi trăiască conştient şi fără să abdice în această unică lume şi exilul, şi împărăţia, demonstrînd fără tăgadă că „o anumită continuitate în disperare sfîrşeşte prin a zămisli bucuria”.
Eroismul care pare a ni se impune în consecinţă astăzi, ca un imperativ existenţial ce nu poate fi refuzat fără a ne periclita irevocabil autenticitatea - spuneam într-un text mai vechi - este acela de a ne asuma nu vreo presupusă splendoare a desăvîrşirii, ci condiţia şubredă şi sfîşiată - constituţia mitic semnificativă a semizeului. Şi anume, ipostaza celui menit să poarte simultan şi penibil stigmatele unei duble şi ireconciliabile eredităţi: jumătate de om, călărind fantasmatic - exilat perpetuu din patria legitimităţii - jumătate de zeu. Nimic nu ilustrează mai bine această condiţie de un ridicol patetic, de un tragicomic sublim decît încrîncenata ispită de a ne avînta mereu într-un elan iremediabil şchiopătînd, vorba poetului, c-o aripă şi-un picior, către un zbor candid închipuit dar incontestabil interzis.
Despre aceeaşi condiţie, căreia-i surprinde o şansă nesperată, Blaga se pronunţă astfel: „Boala care incită la creaţie este sănătate de ordine mai înaltă.” Şi tot el, vorbind despre chemarea creatorilor, sesizează că aceştia sînt sortiţi „să profite de legi ca de libertăţi”.
Evident, sănătosul închipuit este scutit de asemenea avataruri şi corvezi.
0 comments:
Post a Comment